Cezar Bolliac - Muncitorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când mă născui în lume, murise al meu tată;
Căci mult el se luptase cu iasma-ncruntată
Ce-i zice Sărăcia!
El locuia cu dânsa din frageda-i junie;
Și s-a luptat, sărmanul, cu multă bărbăție;
Dar, vai! l-a-nvins pustia!.
Bătrân de june încă, iertatul meu părinte
Cătă la cer și zise: — «Oh! Fie-ți milă, sfinte,
De bietul muncitor! »
Atunci veni la dânsul trimisul ce desface
Și-i zise: «Ia-ți iertarea: ești liber; du-te-n pace
La bunu-ți Creator! ».
Și biata maică-atuncea, în lacrimi și sudoare,
Cu mine-nsărcinată, privea la el cum moare.
Apoi groapa-i săpă…
Fără nimic de hrană rămase-n văduvie,
Și nu putea să lupte cu iasma Sărăcie,
Ce și mai rău turbă….
Puțin după aceasta, în ziua sorocită,
Prin munci m-aduse-n lume, flămândă, părăsită,
Săraca măiculiță!
Plângea pe două paie pe care mă născuse;
Căci n-avea fașe, mica; acum întâi făcuse;
N-avea nici cârpuliță!.
Apoi vărsa ea lacrimi cu mult și mai amare,
Văzând că-i seacă pieptul, că n-are demâncare,
Văzând că n-ajungea
Căldura răsuflării ș-a sânului de mumă
Să ție, să-ncălzească un șubred prunc de spumă,
Un prunc ce tot plângea.
Amorul mamei însă hrănește și-ncălzește,
Și biata măiculiță, cu doru-i, izbutește
Din viață-i să-mi dea viață.
Lucrând, și zi, și noapte, și vara pe greu soare,
Și fără foc pe iarnă când firea toată moare,.
Când toată firea-ngheață,
Ea n-avea altă grijă decât să mă ferească
De tot ce doare-n viață, să poată să mă crească,
Să poată a-mi zâmbi.
Creșteam și-mi mergea binesub dulcea-i îngrijire,
Râdea când ziceam: mamă! la-ntâia mea vorbire,
Văzându-m-a păși.
Cum a putut, săraca, m-a dat apoi la carte.
O! câtă bucurie avea când, de departe,
Vedea că viu acasă
Cu cămăsuța albă, cu căciulița neagră,
Cu carte-n subțioară! … avea ea lumea-ntreagă
Când mă vedea la masă.
Apoi mai trecu timpul și mă făcui mai mare.
O! câtă bucurie și cât lucram de tare
Ca să produc ceva!
Gândeam adesea-n sine-mi: «Eu sunt voinic acuma
Și, o, ce fericire! oi să-mi hrănesc eu muma! …
Ea nu va mai lucra! ».
Dar viața-i se scursese în vreme prea puțină…
Acel care privește din cer p-ăl de suspină
Chemă pe a mea maică.
Zâmbind, p-a mele brațe s-opri a ei suflare,
Și, dându-mi, prin cătare-i, o binecuvântare,
Se duse l-al meu taică.
Când am băgat-o-n groapa de brațul meu săpată
Ș-am dat pe ea pământul… oh, Maică Preacurată!
Tu știi cât am jelit! …
Acum, în lume singur, trăiam fără simțire,
Nutrindu-mă cu lacrimi, cu trista suvenire
A maicei ce-am iubit.
Prin negura vieții zării eu o lumină:
În drumu-mi singuratic, o fiică orfelină
Trimise Providența.
O! Roua primăverii, ninsoarea afânată
Nu poate fi ca dânsa, ca dânsa de curată! …
Mi-am pus în ea credința.
Dup-o țintire, ochii în jos ni se lăsară
Și sufletele noastre de loc se-mbrățișară;
D-atuncea ne-am unit.
Nu, cerul niciodată, în sînta-i veselie,
Nu are strămutare, mai mare bucurie
De ceea ce-am simțit!.
Eu îi ziceam adesea, sorbind a ei suflare:
— «Vezi lumea asta, dragă? oricât e ea de mare,
De noi este străină;
Pe nimeni nu îl doare, și nimănui, nu-i pasă
De ne-o fi rău sau bine… Vin’, vin’, să facem casă,
Sărman și orfelină.
Stingheră turturică prin crânguri rătăcită!
Îți voi clădi eu cuibul în care-i fi ferită
De frig și vijelii.
Voi alerga eu, dragă, ca să-ți aduc de hrană,
Îți voi aduce toate: îți voi aduce mană —
Vom fi în veselii. ».
Și-mi răspundea copila: — «Și eu, cu sârguință,
În lipsa ta, voi face ce-o sta-n a mea putință,
Ce trebuință cere.
Și când te vei întoarce, ți-oi da îmbrățișare,
Voi fi cu îngrijire, ți-oi face demâncare,
Voi fi l-a ta plăcere. ».
Munceam eu cât și patru, și făr-a face gură:
Și când veneam din muncă, găseam în bătătură
Pe îngerașul meu!
Oh! ce plăcere, Doamne! când într-o zi mi-arată
Că am plecat pe drumul de a mă face tată!
Mărite Dumnezeu!.
Eu mă topeam cu ziua de multă nerăbdare.
Gândeam ca ce dulcețuri să-i dau eu demâncare,
Ce poate să poftească.
Dar ea, mai înțeleaptă, venea pe lângă mine
Și îmi zicea să strângem pentru acel ce vine —
Spunea cum a să-l crească.
Era aproape ora ce-atâta așteptam,
Când o schimbare-n țară, ce noi nu o visasem,
Începe-a se vesti:
S-adaogă iobaciul! s-adaogă la clacă,
S-adaogă cât Omul nu poate să mai facă,
Nu poate dăini:.
— «Noi n-avem decât brațul; dar brațul este-al nostru!
Noi nu putem să-l spargem în veci în lucrul vostru,
Să mai scădeți ceva! …»
Strigară muncitorii din satele vecine
Dar iată că oștire a stăpânirii vine
Și-ncepe a lega! ….
O! cum ai să mai tremuri, dreptate omenească,
Când va veni odată Dreptatea cea cerească,
Puternica Dreptate! —
Este un vis d-acilea pe care nu-l țiu minte;
Știu că m-au dus la ocnă și nu mi-au dat cuvinte…
Ce crudă răudate.
Și ce înverșunare! — Peste puține zile
Zări draga-mi soție ce se-nălța prin grile.
Țipă când mă văzu!
Ea mai veni odată, veni și altă dată;
Da-i tremura genunchii, era însărcinată…
Săraca! o bătu….
D-atunci n-am mai văzut-o! … Părinte, dulce taică!
Spție mult iubită! O, scumpă a mea maică!
Fiu încă fără nume!
Ce! voi, voi sunteți colo, sus colo-n a lumină?
Voi sunteți cea grămadă cu faț-atât de lină?
Voi sunteți p-aia lume?.
Nu mă lăsați, o, drage! nu, nu fugiți de mine!
Se sparg a’ mele lanțuri; v-ajung… ajung la bine.
L-al nostru Creator! …
O clipă, și nu-mi pasă de loc de a lor silă!
Oh! … iat-o vine!! vine!! — O, Doamne! fie-ți milă
De bietul muncitor! »

oropsit – Versuri.pro

Cezar Bolliac - Muncitorul