Onore – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Mănușa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lângă leilor grădină regele Francisc așteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nșiră dame-n veselă cunună.
Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din țâțâne
Și un leu iese în față, cumpătat, cu pasuri line,
Mut se uită împrejuru-i, cască lung, și a lui coamă
Scuturând-o, își întinde mușchii și s-așează jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Și dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârtește,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocolește,
Sforăie înverșunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Și pe două porți deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se și aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare –
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Și-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâșia-ntre ele,
Se așează.
O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-și joc,
Cavalerului Delorges:
„Dac-amorul ți-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănușa de-mi ridică! „
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monștri,
Cu-a lui degete-ndrăznețe el mănușa de-o ridică.
Cu mirare și cu groază
Damele și cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniștit
El mănușa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. –
Dar mănușa el în față i-o aruncă:
„Doamna mea, o mulțumire ca aceasta n-o mai voi! „
Și-o lăsă numaidecât.
(după Fr. Schiller)

Chucho - Nu Sta În Apărare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

No no no no

R: (2x)
Dap.. daba rap nu sta in aparare
Daba rap totul tine de onoare
Dap.. daba rap invingi sau mori
Cine loveste primu’ da de mai multe ori
E un joc de noroc risc tot ridic miza
Merg pe mana mea non stop
Dau??? teapa n am nimic
Ma ridic iau foc atunci knd fraierii imi spun k nu e loc dar intru n joc
Pregatit sa ti dau tot
Ca ntr o carte ciudata in care dai de personaje pozitive
In viata le ntalnesti pe cele negative
Ia putin din fiecare k s ajungi si tu mare
Tre’ sa fii printre cei mari si doare
Ca intr un film in care personajul principal moare
Te uiti la zaru’ kre te spune nu sta in aparare
Dak fugi iei tot dak pierzi mori
Invata slabiciunile adversarului
Fii pregatit de razboi k???
Imi aranjez pionii pe tabla de sah
Ma pregatesc de atac poate ies la atac
Fiindca pan acum romanii prea mult s au aparat

R: (2x)
In viata reala nimeni nu mi da nici o sansa astept
Sa dovedesc cine sunt
Nu stau drept in fata nimanui
Atac concret prin vorbe
Te fac sa crezi k esti defect
Tine de intelect
Nu sunt pervers nu dau prietenii pe nici un pret
Nu sunt tradator mai degraba jucator
Beau sa uit k nimeni nu prea mi a dat ajutor
Dar as vrea s ajung k ei in locul lor
Dap.. daba rap pt mine conteaza
Prea putin din ce pe altii ii intereseaza
Dap.. daba rap nu dau inapoi
Nu fug k altii knd vine vorba de razboi
Am prieteni am tot n am bani nu i nimic
Sunt pregatit sa i fac dar n o sa fac vreun compromis
C-h-u catre c-h-o e 2000 si ceva conteaza mi familia mendejo
Chucho fratii sunt tot frati cand tovarasii sunt? cum spunea un tovaras de al meu candva
Suntem gata de razboi niciodata inapoi
Noua nu ne plac fundasii k fundasi sunt fund. asi

R: (2x)

Johann Wolfgang Von Goethe - Între Cele Două Lumi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Numai uneia să-i aparții,
Credincios onoarei ei să fii
Ca unit prin inimă și gând!
Lida! har vecin al preajmei mele,
William! stea mândră între stele
Vouă doar vă datorez ce sunt.
Ceasuri, zile – toate dispărură,
Totuși bat în fiecare oră pură
Laurii valorii mele-oricând.

Firdousi - XV5 Goștasb Rostam Fugi pe Culmea Unui Munte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Arcurile-și înșfacară și săgeți din lemn-de-plop,
și-atunci Soarele lucirea și-o pierdu; și foc țâșni
din săgeți cu lucii vârfuri; ei își încheiară-n copci
platoșele peste piepturi. Pieptul lui Esfandiar
se umflă de sânge-n clocot, și i se-ncruntară-adânc
și sprâncenele și chipul; când se apleca pe arc,
nimeni nu putea să-i scape; luând atunci un arc în mâini,
se umbri și mândrul Soare, puse și săgeți cu bold
de oțel ce trec prin zale ca prin cârpă. Aținti
șaizeci de săgeți și toate îl răniră pe Rostam
și pe Rakș, și-n vremea asta Esfandiar se roti
cerc, jurîmprejur de sine, și din iuțitele săgeți
trase de Rostam nici una nu-i făcu lui niciun rău,
și neputincios în luptă, Rostam la sfârșit răcni:
„Ast Esfandiar, văd bine, e un brav cu trup de bronz!”
Sub atâtea răni și trupul lui Rakș din puteri slăbi,
și nici calul, nici viteazul nu putură ține piept;
cal și călăreț din luptă fură scoși, pe când Rostam
se gândi, pierdut aproape, la un mijloc de-a scăpa.
De pe cal sărind ca vântul, mândrul cap își înturnă
către munți; în vremea asta lucitorul telegar
la serai se-ntoarse și-astfel de stăpân se despărți.
Sânge gâlgâi de-a lungul trupului lui Tahamtan.
și-acest falnic om asemeni lui Bisutun, munte nalt,.
tremură de neputință. Îl zări Esfandiar,
râse si acesta-i zise: „O, tu, prințule vestit,
cum lipsitu-ți-a puterea elefantului turbat,
cum un munte de fier astfel de săgeți a fost străpuns?
Unde-ți fură vitejia, vlaga, buzduganul tău
și înfățișarea-ți mândră-n bătălie? Pentru ce
te-ai adăpostit sub munte, când abia ai auzit
glasul leului sălbatic? De ce leul de război
se schimbă-n fricoasă vulpe și din luptă o tuli?
Oare, tu să fii acela ce-l făcu pe bietul div
să bocească și să geamă? Oare, tu ai mânuit
paloșul și-n fulgerare fiarele le-ai pârjolit?”
Zevare văzu o urmă-a calului strălucitor,
care, plin de răni, prin apa râului Hirmand trecu.
Lumea se cerni în ochii lui atât de-nspăimântați,
și-alergă răcnind pe câmpul cel de sânge îmbătat;
fratele, rănit de moarte, și-l găsi, și rele răni
îi văzu, neoblojite; și îi zise: „Scoală-te,
urcă-te pe telegaru-mi! Eu în platoșă mă-mbrac
să mi te răzbun!” Răspunse Rostam: „Du-te la Destan,
spune-i lui că măreția neamului lui Sam s-a stins;
roagă-l de nu știe leacul ăstor mari nenorociri,
de nu știe vreo taină să închege-aceste răni;
căci, o, Zal, eu știu prea bine: teafăr dacă eu rămân
de-astă dată dinaintea-arcașului Esfandiar,
va fi ca și cum m-ar naște astăzi maică-mea din nou.
Când vei fi ajuns acasă, vezi de-l vindecă pe Rakș;
eu te voi urma, dar mersu-mi va fi-ncet.” Și Zevare
fratele-și lăsă în pace, urmărind din ochi pe Rakș.
Esfandiar rămase-n vale și purcese a striga:
„O, faimos Rostam! acolo sus mult timp ai să rămâi!
Cine reazim o să-ți deie? Zvârle-ți arcul, de pe trup
scoate-ți platoșa din pielea leopardului pestriț,
și descinge-ți cingătoarea, pocăiește-te smerit,
lasă-ți mâinile legate, și-atunci teafăr vei scăpa,
și la șah mi te voi duce, așa plin de răni cum ești,
și te voi sili iertare să-mi ceri pentru ce-ai făcut.
Nota explicativă:
Rostam se adresează direct tatălui său Zal (Destan)
ca și cum l-ar avea în față, procedeu prin care Firdofisi
amplifică momentul dramatic.
Dar de vrei să lupți nainte, spune-ți ultimele vreri,
și numește-n țara asta cârmuitor pe careva,
cere-i Domnului iertare pentru ce-ai păcătuit:
poate că-ți primește ruga, dacă ești adânc mâhnit,
și speranță am ca Domnul carele e tare drept
o să-ți fie călăuză, căci vei părăsi-n curând
astă lume trecătoare..” Îi dădu răspuns Rostam:
„E târziu, nu se mai poate la ăst ceas a ne lupta;
dacă de această seară mulțumit ești, mergi acas’;
cine-ar vrea să se mai lupte-n vremea-ntunecatei nopți?
Eu de-asemeni în seraiu-mi merg spre a mă odihni,
pentru-a răsufla o clipă și-a mă obloji la răni.
Da, chema-voi lângă mine pe ai mei, pe Zevare,
Faramurz, Destan, ce-i fiul lui Sam, și pe toți acei
din părinții mei ce-au nume preamărit — m-oi pregăti
să-ți plinesc orice poruncă, căci dirept ești la-nvoieli.”
„O, bătrîn nerod — îi zise trup-de-bronz, Esfandiar —
clocotești de-nverșunare Ești puternic și viteaz,
și cunoști și vicleșuguri și mijloace de-a scăpa.
Tu te-ascunzi cu viclenie, să nu văd ce rău arăți.
Mi te iert și-ți dărui viață pentru astă noapte doar;
nu mi te lăsa-n ispită pe întortocheate căi,
să-mi aduci la-ndeplinire tot ce mi-ai făgăduit,
și de-acum pălăvrăgeala vană nu ți-o mai ascult.”
Zise Rostam: „Căuta-voi vreun balsam de pus pe răni.”
Părăsindu-l, din privire-l urmări Esfandiar
spre-a vedea cum merge bravul. Râul străbătu Rostam
ca o plută, și asupra trupului chemă din cer
binecuvîntări, și zise Marelui Judecător:
„Dacă mor de-aceste rane, cine, oare, din cei mari
va vroi să mă răzbune, cine va vroi din ei
să îmi fie de o seamă: nenfricat, mintos și drept?”
Esfandiar iscodindu-l din privire, îl zări
hăt pe malul dimpotrivă, și își zise-n sinea lui:
„Nu-i Rostam un om, ci este elefantul spumegând
și-nzestrat cu multă vlagă. Chiar cu toate-aceste răni
de pe trupu-i, el trecut-a râul, groaznicele răni
ale săgetării mele doar mi l-au zorit la mers.”.
Cronica Șahilor

Friedrich Von Schiller - Mănușa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Lângă-a leilor grădină regele Francisc așteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nșiră dame-n veselă cunună
Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din țâțâne
Și un leu iese în față, cumpătat, cu pașuri line,
Mult se uită împrejuru-i, cască lung, și-a lui coamă
Scuturând-o, își întinde mușchii și s-așază jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Și dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârtește,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocolește,
Sforaie înverșunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Și pe două porți deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se și aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfioară,
Și-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâșia-ntre ele,
Se așază.
O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-și joc,
Cavalerului Delorges:
, , Dac-amorul ți-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănușa de-mi ridică!”
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monștri,
Cu-a lui degete-ndrăznețe el mănușa de-o ridică.
Cu mirare și cu groază
Damele și cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniștit
El mănușa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape.
Dar mănușa el în față i-o aruncă:
, , Doamna mea, o mulțămire ca aceasta n-o mai voi!”
Și-o lasă numaidecât.

Nicolae Labiș - Comaţi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Din veac mă știu tot neamul lui Comaţi,
Cu capul gol și-n brâie cu oțel.
Am dobândit cu sânge libertate
Să-mi prind pe frunte blana unui miel.
Când intru-n casă nouă-mi scot căciula
Și la ospăț pe ceafă mi-o răstorn.
Dar de mi-o dai de glie, scot din brâie
Cuțitul cu plăselele de corn.

Firdousi - 99 (102) Kei Kavus Sohrab Îl Zvârli pe Rostam la Pământ

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pe când lucitorul Soare capul şi-l nălţă, şi-n zări
corbul cel cu negre pene-şi strânse aripile-ncet,
Rostam, platoşa din pielea leopardului pestriţ,
şi-o-mbrăcă şi pe dragonul jucăuş încălecă.
Între cele două taberi loc era de doi farsangi
unde nu-ndrăznea nici unul să se-apropie. Rostam
pe cel câmp de bătălie se întoarse, după ce
chivăra de fier îşi puse. Tot ce-n lume e amar
naşte-se doar din dorinţa de mărire; fie ca
noi străini să fim de patimi! Colo-n tabără Sohrab
noaptea-ntreagă petrecuse-n adunare vin sorbind,
cântăreţii ascultându-i. Zise lui Human: „Ăst leu
ce s-o măsura cu mine, piept la piept, când ne-om lupta,
la statură e cât mine, şi nu-i tremură de loc
inima în încleştare; braţe, umeri largi şi piept —
gemene sunt cu-ale mele; parcă-acelaşi meşter bun
ne-ar fi măsurat cu firul şi cu plumbul de zidar.
Când i-am fost văzut în scară şi picior şi talpă grea,
glasul mi-a scăzut şi fruntea mi-am plecat-o ruşinat.
Când văzui la el şi semne ce mi le-a spus maică-mea,
inima-ncetă să-mi bată. Da, e nendoios Rostam,
nu sunt doi ca el în lume! Nefiresc e, piept la piept,
să mă lupt cu-al meu părinte, nebuneşte să-l înfrunt”.
Human îi răspunse-acestea: „M-am izbit şi eu cândva
cu Rostam în bătălie, ştiu isprava-i de atunci
repezindu-şi buzduganul, când lupta-n Mazanderan;
Rakş al ăstui om războinic e ca Rakş al lui Rostam,
însă are un alt tropot, alte urme lasă-n colb.”.
Când în zorii zilei Astrul razele şi le-arătă
şi cei crânceni se treziră, Sohrab platoşa-mbrăcă,
gândul doar la bătălie, inima-i doar spre ospăţ.
Buzna-n câmpul de bătaie, scoase răcnete prelungi,
înălțându-și buzduganul ghintuit cu cap-de-bou.
Spuse lui Rostam c-un zâmbet larg pe buze, de-ai fi zis
că prieteneşte noaptea petrecuseră-amândoi,
întrebindu-l: „Cum dormit-ai? Cum te simţi acum în zori?
De ce, oare, pentru luptă inima ţi-ai pregătit?
Zvârle spada răzbunării, zvârle buzduganul greu,
zvârle tot ce e unealtă de război nelegiuit!
Să ne-aşternem pe ţărână, şi cu vin să ne-ndulcim
uităturile-ncruntate. Haide să ne învoim,
Domnului cerându-i sprijin, şi să ne căim amar
că ne-am învrăjbit. Adastă-l pe un alt voinic viteaz
să dea piept cu tine-n luptă, iar mie să-mi pregăteşti
o măreaţă sărbătoare. Inima-mi îţi va şopti
dragostea-i, şi te voi face lacrimi să reverşi din ochi
de atâta ruşinare. Fiindcă dintr-un neam măreţ
eşti născut, arată-mi spiţa; numele de ce-ţi ascunzi,
când porneşti să lupţi cu mine? Nu cumva tu eşti Rostam
din Zabulistan, stăpânul, cel ales şi cel vestit,
al lui Zal-zar care-i fiul lui Sam, vajnicul viteaz?”
Rostam zise: „O, tu, tânăr şi-nsetat de lauri verzi!
N-am grăit nicicând de-asemeni lucruri. Ieri ne-am înţeles
de-a lupta, şi-acum urechea n-o să-mi plec eu la minciuni.
Eşti un luptător mai tânăr, , dar nici eu nu sunt un ţânc;
m-am încins doar pentru luptă. Şi ne vom lupta vîrtos,
şi va fi precum Stăpânul lumii va fi poruncit.
Parte-avui în viaţa asta Şi de bine şi de rău,
dar cu prefăcute vorbe n-am umblat, nici cu minciuni.”
Sohrab zise: „O, bătrâne! sfatul meu nu ți-a plăcut,
şi dorit-am totuşi duhul să nu-ţi lase trupul tău
decît la soroc, pe pernă, iar urmaşii ce-o să-i laşi
cripta să ţi-o pregătească, și când duhul ți-o zbura,
trupul coborâ-va-n criptă. Cum în mîini îmi dăruieşti
viaţa ta să facem grabnic pregătiri pentru-a-mplini
vrea Domnului. ‘ Vitejii coborâră de pe cai,
şi păşiră-n grele zale, chivărele-având pe cap.
Caii lor de bătălie şi-i legară între stânci,
Şi se-apropiară unul de cellalt, îngrijoraţi.
Se-nvrăjbiră apoi unul spre cellalt, doi lei luptând,
de pe trupuri li se scurse râu de sânge şi sudori.
Şi puterea-şi măsurară-o zi din zori până-n amurg,
umbre când se prelungiră. Sohrab crunt se frământă
spumegând ca elefantul şi săltând ca leu-n sus.
Prinse de sub cingătoare pe Rostam, din răsputeri
trase, de-ai fi zis că trupul î-l sfâşie în bucăţi ;
scoase-un răcnet de turbare şi de ură cel Rostam,
de-ai fi zis că sare-n ţăndări şi pământul sfărâmat!
Sohrab precum elefantul spumegând îl şi săltă
pe Rostam şi de ţărână îl izbi şi sub genunchi
i-apăsă piept, braţe, faţa, gura plină de pământ.
Sohrab semăna cu leul care ghiarele şi-a-nfipt
într-un măgăruş sălbatic — gata de a-l sfâşia.
Trase-ntr-o străfulgerare un jungher spre-a reteza
capul lui Rostam!
Acesta îl zări şi-n gând şi-a zis :
(„Trebuie această taină s-o destăinui!”) Lui Sohrab
îi strigă : „O, tu, viteazul cel biruitor de lei!
Tu, ce ştii să mânui spadă, arc, arcan şi buzdugan!
Datina la noi e alta decât ce faci tu, la noi
legea cinstei porunceşte altfel : cel ce va lupta
şi-n ţărână doborî-va pe-un viteaz, nu-i va tăia
capul când întâia oară azvârlit e la pământ,
chiar şi când e-o răzbunare ; de-l va pune dedesubt
pentru-a doua oară, -atuncea-nvingătoru-i leu numit,
şi-are drept taie capul ; asta-i datina la noi!”
Doar prin viclenia-aceasta Rostam capu-şi trase-ncet
de sub ghiara de balaur şi rămase izbăvit.
Tânărul cel fără teamă minţile şi le pierdu,
ascultându-i cuvântarea ăstui vârstnic; se lăsă
tulburat de cele spuse, mai întâi că se simţea
mândru de a fi-n putere, apoi soarta-aşa a vrut,
şi-având fără doar şi poate sufletul mărinimos..
Slobod pe Rostam lăsându-l, galopă către deşert
unde antilope-n turmă lunecau prin faţa sa;
se dădu la vânătoare fără-a mai gândi la cel
pentru care-n câmp venise, să se-nfrunte, piept la piept.
Şi-astfel petrecu o vreme, până când veni Human
într-un viu vârtej de pulberi, pe Sohrab de- întrebă
despre soarta bătăliei. El îi povesti pe rând
toate cele întîmplate şi ceea ce-a spus Rostam.
Human îi strigă : „Vai ţie, tinere eşti obosit,
ori n-ai chef de viaţa asta? Vai de pieptul ăsta, vai
de statura asta-naltă, vai de-aceste biete scări
lungi şi-mpărăteşti picioare! Leul în capcană prins
l-ai scăpat acum din mână, şi-aţi dat lupta în zadar!
Ia aminte-n bătălie ce năpastă te-o pândi
dintr-o faptă fără minte! Iată ce a spus un şah
în asemenea-ntâmplare : « Orişicât de slab ar fi,
nu-ți disprețui duşmanul. »” Vorbele ce le-auzi
îl zvârliră-n deznădejde pe Sohrab şi, gânditor,
şi uimit rămase foarte. Zise-apăi către Human :
„Uită grijile acestea : mâine-n zori va trebui
iarăşi să mă bat cu dânsul şi-ai să-i vezi grumazu-n jug!”).
Cronica Șhilor

Firdousi - Nouăzeci și Nouă (1094) Kei Khosro Guersivez Îl Aduse pe Bijan dinaintea lui Afrasiab

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când se-apropie de ușă, Guersivez auzi
dinăuntru-o lărmuire veselă ca de ospăț;
și seraiul, tot seraiul șahului Afrasiab
răsuna de multe strune de lăute și viori.
Cavalerii-nstăpâniră și acoperiș și porți
și tăiară-orice ieșire; și văzând Guersivez
că închisă era ușa ce dădea spre încăperi
la prințesă, și că-ntr-una se turna în cupe vin,
sparse ușă și zăvoare năpustindu-se în chioșc,
năvălind și-n încăperea unde-un venetic era.
Când din pragul ușii ochii lui dădură de Bijan,
sângele-ncepu să-i fiarbă de turbare clocotind.
Și erau acolo sclave, șase sute, cu viori,
sau ducând pocale pline de licoare, ori cântând;
iar Bijan la mijloc, vesel, printre mândrele femei,
cupă de vin roșu-n mână. De departe îi răcni
Guersivez: „Om netrebnic și fudul, ai încăput
leului cel crunt în ghiare; viu de-aicea cum mai scapi?”
Bijan tremură în sinea-i: „Oare, cum voi ține piept
fără-a avea un fier în mână, fără Șebrang ori alt cal?
Teamă mi-i că astăzi viața mi se va sfârși aici.
Unde-i Guiv care-i fiul lui Gudarz al lui Keșvad,
că-s silit să-mi dărui capul fără a mă-mpotrivi?
N-am pe nimenea în lume iute ajutor să-mi dea,
numai Cel-de-Sus mai poate să mă scape viu de-aici!”
Dar Bijan purta-n carâmbul cizmei sale nelipsit
un jungher de-oțel; din teacă-l smulse și se așeză
drept sub ușa încăperii proclamându-și numele:
„Sunt Bijan și sunt nepotul pahlivanului Keșvad,
căpetenie de care-ascultă pahlivanii toți!
Nimeni dintre voi nu-ncerce să mi-atingă fir de păr,
dar sătul de-i este trupul să-și mai poarte capul sus!
Chiar când tremura-va lumea ca în Ziua de Apoi,
nimeni n-o să-mi vadă fuga, bir cu fuga nu voi da!”
Și Bijan apoi se-ntoarse spre Guersivez, strigând:.
„Soarta rea mi-a-ntins capcana. Știi străbunii cine-mi sunt,
șahul cine-mi-i și care-mi este locu-ntre viteji!
Dacă vreți să-mi țineți pieptul, nu voi șovăi nicicând
mâinile să-mi moi în sânge, și cu ăst pumnal de-oțel
voi scurta de căpățână pe mulți mari de prin Turan!
Dar de vrei tu dinaintea celui șah să mă îndrumi,
îi voi depăna-ntâmplarea; milă pentru viața mea
de-i vei cere, te vei face călăuza lui de-acum
pe a fericirii cale!”
Deci văzând Guersivez
că-i pornit și pus pe luptă, nu sări asupra lui;
știu că Bijan îi spuse adevăru-adevărat,
si că fără șovăială mâna-n sânge și-ar spăla!
Îi chezășui viața sub rostitul jurământ
și-i dădu belșug de sfaturi. Dobândi de la Bijan,
prin această învoială, că pumnalu-i va-nmâna
și se va lăsa de bună voie-n lanțuri ferecat.
Guersivez, mâini, picioare, i le legă fedeleș
cum legi un ghepard. Vai, ție, vitejle! Ce folos
când norocul ți-i potrivnic? Cerul se rotește-astfel
cu spinarea-ncovoiată, și ce aspru-i când te-aștepți
să te bucuri de hatâru-i. Și-apoi la Afrasiab
îl târâră cu obrajii palizi, ochii-nlăcrimați.
Și când șahul, amândouă mâinile, i le văzu
strânse-n fiare și cu capul gol, îi zise: „Om mârșav
și stricat, de ce venit-ai până-aici în țara mea?”
El chemă să se pogoare mila Domnului pe șah
și-i răspunse : „Adevărul dacă vrei să-l afli, -atunci
află că de bună voie n-am venit în ăst serai
și că nu-i de vină nimeni! Am purces de prin Iran
pentru-a nimici mistreții; și ajuns-am într-un loc
unde-n câmp turanienii sărbătorile-și țineau,
și mânat-am slujitorii din alai spre-a urmări
șoimu-mi rătăcit ; eu însumi căzui sub un chiparos
care mă ferea de soare. Dar veni o zână-n zbor,
aripile desfăcându-și, între brațele-i m-a dus
lin pe când dormeam; de lângă telegar m-a ridicat
și-a zburat până alaiul fiicei tale l-a-ntâlnit.
Cavaleri umpleau câmpia, și de pretutindenea
lectice treceau în juru-mi; de departe-nainta
o umbrelă indiană și în preajmă-i cavaleri;
drept in mijlocul mulțimii se găsea un palanchin
meșterit din lemn de-aloe, cu perdele de atlaz
după care, înlăuntru, sta un idol adormit,
pe-o perniță diademu-i. Dar deodată o pari
l-a chemat în ajutoru-i pe-Ahriman; se prăbuși
mult mai iute decât vântul printre cavalerii-acei,
drept în palanchinu-acela m-a lăsat, și-asupra ei,
preafrumoasei adormite, a rostit vrăjitorii.
În serai ajuns, rămas-am multă vreme adormit ;
dar când m-am trezit, purces-am tremurând să lăcrimez.
N-am făcut nicio greșeală, și-n primejdie n-a fost
fecioria fetei tale; negreșit că o pari
tulburatu-mi-a norocul și-a-ncercat asupra mea
vrerea ei de vrăjitoare.” Îi răspunse-Afrasiab:
„Ziua ta de neagră piază la soroc mi te-a ajuns!
Din Iran pornitu-mi-te-ai și cu arc și cu arcan
lupte căutând, renume; și-acum dinaintea mea
iată-te, ca o muiere, mâinile legate-n fier,
băsmuindu-mi la iznoave fără șir ca omul beat.
Minți frumos, dar capul nu-ți vei smulge de sub mâna mea!”
„O, tu, șahule, m-ascultă și urechea pleacă-ți-o –
i-a mai zis Bijan. Mistreții cu întorșii colți ai lor
și cu ghiarele lor leii — gata-s de-a se apăra ;
bravii pot numai cu paloș, arc, săgeți a se lupta
împotriva unui dușman; dar când unu-i în cătuși,
fără spadă, iar un altul înzăuat în za de-oțel,
cum putea-vor cavalerii să se lupte între ei?
Făr’ de ghiare ascuțite, leul cum și-o sfâșia
dușmanul, oricât avea-va piept și vlagă de viteaz?
Dacă șahul vrea curajul să-mi arăt în curte-aici,
trebuie să-mi dea pe mână cal și buzdugan și-apăi
dintre căpetenii tiurce mii de cavaleri pe-ales;
dacă voi lăsa in viață pe-acest câmp de încleștări
unul dintre mii de oameni, n-ai să mă socoti atunci
om viteaz!”.
La cuvântarea lui Bijan, Afrasiab
îi zvârli doar o privire-ntârâtată și lăsă
furia-i să izbucnească. Zise lui Guersivez
întorcându-se spre dânsul: „Spusu-mi-ai să nu-l sortim
morții, dar nu vezi păgânul ăsta cât de josnic e,
că mai cugetă la rele împotrivă-ne și-acum?
Nu se mulțumește-n sineși că ne-a necinstit atât,
cere-acum îngăduință de-a lupta cu cei cinstiți!
Leagă-i brațe și picioare, și pământul mântuie-l
de netrebnica-i făptură! Colo-n poartă la serai
nalță-i o spânzurătoare, să se vadă-n patru zări;
spânzură-l pe-acest nemernic, viu să mi se zbată-n ștreang,
și de-acuma niciodată despre el nu-mi mai vorbi!
Trag nădejde de-azi nainte că nici unul din Iran
n-o mai îndrăzni să-ntoarcă nici privirea spre Turan.”
Dusu-l-au pe sus, de lângă șah pe tânărul Bijan :
piept și inimă străpunse de-atât chin și ochii lui
înecați de-amare lacrimi. La serai ajunse-n prag,
tulburat adânc în suflet, cu picioare purpurii
cum e roza de-atât sânge revărsat din ochii plânși.
Zise: „Dacă hotărât-a Domnul că va trebui
să mă sting ca un bicisnic, nu de ștreang sunt îngrozit
nici de moarte, dar mi-i groază, tremur când îmi amintesc
de cei din Iran, mai-marii; zice-va vrăjmașul meu
c-am fost laș și că lăsat-am să mă spânzure în ștreang
fără a primi vreo rană; după moarte m-or bârfi
dinaintea ăstor vajnici pahlivani împărătești:
precum tata și bunicu. Vai! vrăjmașul meu atunci
va să se înveselească, și tot ce-a precugetat
împotriva mea, întocmai împlinise-va-ntru tot.
Vai! n-oi mai vedea pe șahul-șahilor, nici pe Guiv.
Vai! departe-s de vitejii plini de vlagă și virtuți.
O, tu, vântule, aleargă până-n țara mea, Iran,
ia din parte-mi o ștafetă pentru marele meu șah;
spune-i că Bijan e-n mare strâmtorare și-a intrat
printre lei cu crunte ghiare. Lui Gudarz al lui Keșvad
spune-i că de vină este Gurguin ce mi-a-ntinat
laurii mei verzi. Și spune-i lui Gurguin : „Câine tâmp,
ce răspuns în lumea-ailaltă îmi vei da, când m-ai împins
în nenorocirea-asta și-astfel să nu pot scăpa..?”.
Cronica Șahilor