oniric – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - De Vis N-Ar Fi…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Îi spune vis
la o poveste fără sens,
ca un crâmpei
dintr-un ochean
cu sticle colorate sparte,
un fel de real interzis
sau un condens
din tot ce-am petrecut printre ai mei,
cu toţii figuranţi pe un ecran,
apropiaţi, ce la trezire sunt deja departe,
ca într-un soi de paradis
pierduţi, lăsându-mă cu mintea plină de idei..

Vis i se spune
şi la ce-ai dori
să se-mplinească,
ceva mai mult decât ai crede,
un soi de imposibilitate,
la care fără raţiune,
pân-a muri tot,
crezi că s-ar putea s-deverească,
dar nu se vede
din opacitate
sau inacţiune..
O pierdere de timp prostească!.

Vis poţi să-i spui
la o-ncercare
metafizică
de a da sens unei excreţii
de prea mult, de resetare
de-o mâzgă cenuşie
în care nu mai poţi să pui
nicio interpretare
şi-i cauţi o-nţelegere empirică
la ce se va petrece-n cursul vieţii;
un fel de pseudo parapsihologie,
o alienare..

Îi spune vis
pentru că nu s-explică
nici haosul
-mai mult decât hazard-
nici fuga
din senzaţia de frică,
când vrei s-alergi
şi nu poţi avansa
şi zbori fără permis
şi trăieşti holocaustul
în care ruga
nu ţi-e împlinită.. mori,
afli ce nici n-ai cunoscut;
figuri şi locuri inedite
ce nu fac parte din văzut
şi făr-a vrea în zori
le ştergi
ca pe ispite!.

Vis de n-ar fi
n-am fi capabili de imagini
şi nu numai color,
nici în alb-negru,
ca şi cum n-am putea vorbi
căci gur-ar fi doar gaura cu margini,
iar inim-ar fi un motor,
care oricât e de integru
noaptea sau zilnic s-ar opri,
cum cartea fără pagini..
Am fi trăit făr-a ne şti într-un abis de negru..
Ne-am prăvăli fără repere-ntr-un plictis,
s-ar spune că în fapt, real, n-am fost decât un vis..
14. 02. 2011

Rian Roman - Vând Vise

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Vând vise, oameni buni!
Vând vise! Nu ocoliți..
Patru la legătură.
Se potrivesc oricui,
sunt unisex.
Priviți-le!
Orice mărime am,
pentru-orice vârstă.
Nu țin la preț,
poftiți!
Aproape noi,
doar desfăcute sunt,
au fost probate mai întâi de mine
și garantez cu starea mea de bine
cum că e zbor,
plutire, griuri fine,
că simți altfel..
să fii convins!
Poftește!
Încearcă numai
să le tragi pe tine.
Încântător.. ehei!..
Ce gesturi și ce șoaptă..
Imagine halucinantă,
cu ritm de apă legănată.
Cuptor cu flori
deschise pentru ziuă,
boabe de rouă,
ochi de dimineață,
văl cu sclipiri
ce-a răsărit la viață.
Sunt amețit, plutesc, aud izvoare..
e sângele ce-mi curge cald prin vine?
Accept acum și binele și răul.
Un vis ferice cade peste mine.

Rainer Maria Rilke - Balans Oniric

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Etajele visului parcurse de-ascensor
ce, fără larmă, -n sus și-n jos se plimbă:
start lin, o scurtă hală, un ușor
tresalt când pasagerii se-ntreschimbă.
Lentoare-ntr-o pastilă ce, solubilă,
străadâncește fuga-nspre niciunde,
aceea care-ascunde
dorința insolubilă.
de a rămâne-n locul unde-aleea-și
lucește, -n soare, boabele de rouă –
și, mai ales, de-a nu alege între două
inimi potrivnice, durerea cărora-i aceeași.

Petre Stoica - Sonata

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Luna evadează furioasă din nori
și împroșcă bucătăria cu stropi de lapte galben-verzui
în rotundul piuliței tresare duh de sunete vechi
din pâlnia râșniței de mac
restul icrelor vegetale curge lent spre neant
în spațiul dintre sticlele înșiruite pe raft
adie hipocampi și treptat
se dilată ochi cu pupile ceroase
umbra cuțitului se lungește
pică pe luciul de mercur îndoliat
perle roșii de pe carnea berbecului din zodiac
somnolează numai nasturele exilat sub bufet
sarea se umflă se desface-n smârcuri pufoase
țepii cactusului din fereastră străpung
limba nopții aplecată să-i lingă asceza monarhică
prin pereții frigiderului vibrează sârme conectate la surse extraterestre de fapt în cavoul de promoroacă se agită mărunte vietăți înstelate
o făptură îmbrăcată-n salopetă de argint orbitor intră în bucătărie și apucă paharul cu apă un gâlgâit fantomatic se face strigăt de moarte în visul cuiva
dimineața
foșnetul capodului se încrucișează cu murmurul scrumbiilor congelate care-n balta chiuvetei au revenit la viață
rând pe rând misterele nopții
se retrag în găurile nasturelui exilat sub bufet

Leonid Dimov - Descompuneri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Triptic oniric.
I.
Dacă ocolim dealul n-o să ne mai pese
Că avem mari datorii la florărese:
Florăresele funerare de lângă cenotaf.
Cum mai viscolesc anceștrii prefăcuți în praf
Prin lumina arămie închisă litru cu litru,
Dar mai întâi să terminăm cu problema liberului arbitru
Și pe urmă să rămânem acolo unde ședem,
Sub coroanele de crizanteme crem,
Sub inscripțiile de culori violente
Încremenite arbitrar pe monumente.
Vezi, cadavrul cu magnetofon în torace
A-nceput să coboare de pe bulumace
Rostindu-și, la temperaturi de mii de grade,
Anateme vehemente sub tornade
De văpăi încinse până la nevăzut,
Uite, ți s-au ivit semne de putrefacție pe șezut,
Așază-te o clipă să ascultăm în neștire
Orologiile bocănind în amurgire.
E jumătatea de oră lăsată plantelor să vorbească,
Sub năluci de animale nocturne, o limbă păsărească
Sunând cam așa: li be di le, li be la bi.
Se-aude țipătul zalelor din armura lui Hamurabi.
II.
Să-ntoarcem spatele arhitravelor de toriu,
Capitelurilor de gadolin de la crematoriu,
Să nu mai privim ornamentele selenare,
Șlefuite în T întors cu intars de metale rare
Și să coborâm în visul vostru fără țintă, cu labirint,
Dincolo de observator, pe strada Cuțitul de Argint,
Suntem în capitala noastră de-ntotdeauna,
Cu cerul ovoid mai vânăt ca pruna.
E noapte. Oftează niște scene de copilărie,
Ne-am luat covrigi cu susan de la simigerie
Și-am plecat mai încolo
Cu luntrea pe oceanul înverzit pe palolo.
Știți, viermele delicat adunat precum roua
Pe lună nouă în largul insulei Hiva Oa.
Acum am debarcat. Se leagănă negurile prin temple,
Uite-l pe câinele Dingo plimbat de Shirley Temple.
Planează ghitare, cobze, mandore,
Trec amazoni de braț cu conchistadore,
S-a-ntors istoria către-nceput,
Doamne, se-aud tropote de mamut!
Să facem iute un menhir cât de șui
Pentru scheletele noastre de plastic verzui.
III.
Se făcuse prea târziu, dar nu plecam,
Femele despletite se colorau în geam,
Mai urcau și nevăstuici printre candelabre
Pistruiate pe obrazele glabre,
Aveau toate un fel de pecete pe spinare,
O mișcare molatică, o preocupare,
Știau ele ceva
Și pierdeau înainte de-a se-nfiripa
Cum se cuvine: sferturi, treimi, cozi,
Viclemuri cu inorogi și irozi,
Și tot așa, am rămas să le privesc
Surd la răsufletul pământesc,
Pustiit de-o înțelepciune străvezie,
Singur, în clopotnița trandafirie
Modelată pe-un Caucaz de șapte ori mai înalt,
Acuminat numai din calcedonie și bazalt,
Răscolit de fluiere și săgetători
În zodiace calculate de șapte ori
Numărând câte șapte.
Apoi n-a mai fost nimic, decât răcoare și noapte.

Leonid Dimov - Realitate

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Realitate.
(mic poem oniric).
1. Biserica.
Era ca sculptată din os
Biserica cea fără pronaos
Insulă tulbure șlefuită-n jad
Cu scene din mult încercatul Țaringrad,
Cu părinți în alb pe creneluri
Și preplumuri purpurii de femeluri,
Cu arcași pteromorfi și bombarde,
La răscrucea a trei bulevarde.
Tufe din plante necunoscute
Dădeau roată bisericii, pe sub volute,
În acea parte de oraș, se-nțelege,
Când o vreme matinală trimetea etern adieri blege.
2. Lucarna.
Au ajuns acolo amândoi, într-o plutire
Suind deasupra tufelor prin ceața subțire.
Apoi din nou, și iară și iară
Ocoliră lăcașul cu horbotă rară,
Mai sus, spre clopotniți, degeaba,
Îi mâna dragostea, îi mâna graba…
Înfrigurați, chiar în aer, apoi
Se dezbrăcară și zburară goi
Deasupra tufelor iarăși: numai piele și carne.
Proptindu-și tălpile de pervazul unei lucarne
Au pătruns înfiorați de mirezme, înnebuniți de gust
Amândoi deodată prin lumenul îngust.
3. Sf. Ieronim.
Giganticul naos îi împresoară
(Ce mică, bazilica, părea de-afară),
Iar acel, cu mutra prelungă, sfânt Ieronim,
Patronul ulcerelor de tipografi la regim,
Zâmbi spre fata ce-i zboară prin față
Și-și puse buzele pe talpa de gheață.
Iar fata, la rându-i, zâmbește,
Barba sfântului o prinde-ntre dește
Și-apoi o lasă.
– Ce-i? Parcă ești mai frumoasă!
Soțul gol i-a șoptit de neunde.
– Nimic, dând din palme răspunde.
Și plutesc mai departe. Și simt, mișei,
Cum un dulce secret se strecoară-ntre ei.
4. Revelație.
– Spune-mi: crezi în Dumnezeu?
– Nu.
– Bine, dar stă acolo, mereu!
– Unde? ‘n suportul ăla ce ne privește?
– Mda. El este. Ruginește
Peste tot. Când vrabie, când cardinal,
Când balaur de cârpă, acefal..
Știa că nu cred și zâmbea.
Aici e trist. Are privirea grea.
– Femeile-l fac să simuleze.
– Ce?
– Știu eu, poate cum stau ele, viteze.
Ciute în fața marilor fiare.
Priveau amândoi la disperare
Suportul tulbure, de argint pătat
Pe damascul verde cu macat,
Suportul rece-n altarul gol
Cu iluzii de suporturi în carambol.
Metal tutelar în străvechea zi.
Închiseră ochii. Sfeșnicul pieri.
5. Călătoria.
Și-acum să descriem tăcutul voiaj
Cu plopi nefirești, din etaj în etaj,
Pe cruntul ocean de sferule verzui,
Sineli ovoide purtate hai-hui,
Răcori gâdilându-le coapsele goale
Și țărmuri ciudate, departe de cale.
O, cum veneau, iarna, cu luntrea pe vânt
La capătul străzii cu scări de pământ.
Era o banchetă acolo, vopsită
Cu roșu pe stinghii. Bulboana pitită
La mijlocul apei îi tot aștepta
Și luntrea-le-n gol le tot răsturna.
Ce valuri suiau în alint, pe tăcute,
Și cum înotau spre o insulă iute.
– La fel de albastre sunt tufele, da?
Vecernii se-nalță-n bazilica de baga.
6. Surorile.
Din nou un amestec de vară și iarnă,
Din nou au intrat, amândoi, pe lucarnă
Și iarăși sărutare. – Să fugim
De libidinosul sfânt Ieronim.
– Să mergem mai sus. Lângă clopotnițele mari
Surorile dantelărese țes șalvari
Pentru mine. Le cunosc de multișor.
– Le iubești? Dădu din umeri, ușor.
Începură să suie pe-o scară sidefie
Ce trecea prin cartiere din copilărie,
Unele noaptea, altele dimineața,
Se scuturau pernele, țipau tocilele, trecea viața
În clopoțeii gunoierilor, în vase de sticlă cu bezele,
În gemetele gospodinelor infidele.
Apoi noapte iar, cu mari ochi în cale
De revopsite tramvaie goale,
Pâlpâiau reclame, nictitante. Iedera creștea,
Mormăia sonorul grădinilor de cinema..
– Ai obosit un pic?
Ultimele trepte treceau prin nimic.
7. Tunelul.
Dar erau aceste din urmă trepte atât de roase
Că le-au suit de-a bușilea sub boltirile joase
Și-atât de tare-i amețea Înaltul
C-au uitat unul de altul:
El se duse la dantelărese,
Îi dară vișinap și delicatese,
Apoi stătu la masă cu cele două iubețe:
Ciorbă de miel, angemaht, cornulețe..
Vai, și ea, la rându-i, legală,
Se cufundă goală
În imensa cupă cu rachiu de ienupăr
Din living-roomul lui Garry Cooper.
Pe urmă s-au trezit
În tunelul alburit,
Pardosit
Cu clisă.
Erau siguri că urmează o curbă închisă,
În fund ardea palid bec,
Li se părea ne-ncetat că trec
Iterații roșii, vagi figuri oafe,
Poate lalele, poate garoafe
Emanând un miros cald:
Frunza verde sticlea, ca de smarald.
8. Fiara.
Ieșiți din zona de câlți, de puzderii, de lână,
Porniră goi, ținându-se de mână,
Ducând ocale surde-n coșarca spaimelor: plină,
Pe podeaua proaspăt unsă cu creolină,
Era noapte de mult, cu reverberații în clește,
Când au simțit că cineva-i urmărește.
Înlemniră!
O, vâsc al inimilor: paloare levogiră:
Venea o felină cafenie din întunecime,
Molatică, veselă de cruzime.
N-aveau cum a se ascunde și plutiră așa
De la garoafă la garoafă. Curba le era
Din ce în ce mai dulce, din ce în ce mai grea,
Lacrimi uriașe le picau pe dușumea.
Mereu mai aproape, mereu râzătoare,
Simțeau cum fiara le sufla dogoare,
Și-atunci, într-un ultim efort,
Bătură la poarta cu resort,
A patruzeci și patra poartă la fel
Cu celelalte porți de oțel.
Și-n scârțâitul ivărului, sfâșietor,
Clănțăniră dinții fiarei curmați în zbor.
Aleluia, aleluiră corurile salvatoare:
Era o rotondă matinală. Era sărbătoare.
9. Curtea interioară.
Gata de drum, gata de sacrificiu,
Au ajuns la secțiunea printr-un imens edificiu.
Acolo-și duceau traiul zilnic, plin de păcate,
Numeroase familii scăpătate.
De după rufe, din bucătării, din saloanele de ebonit,
Mâini subțiratice le făceau semne de bun venit.
Se treziră cu palmele făcute pahare,
Strigând un nume la-ntâmplare.
Auzeau voci de meseriași plecând la târg,
Zăriră balcoane cu rodii în pârg.
Întrebați: ce vor? de sus din balcoane,
Au zis c-au venit să scuture burlane,
Și-unde începură să zboare
Burlane, coturi cu cuie cu floare,
Date cu bronz, cu negru, spoite
Cu var. Portocalii, ruginite..
Curând fu curtea plină de ele.
Se așezară la treabă printre zorele
În sunetul unor clopoței de porțelan:
Fiecare sufla funinginea dintr-un burlan.
10. Funinginea.
Și deodată, cam pe la șase,
Totul fu invadat de puzderii negricioase.
Pieriră rufele, vocile, tot.
Dispărură curtea, clădirea, lot cu lot,
Iar spațiul cel negru se-mpărți
Pe încăperi precise, pe fragmente, pe felii.
Săli, coridoare, odăi, pasarele,
Turnuri, saloane, mansarde, capele,
Subsoluri, cămări, paraclise,
Toate cu ușile deschise
Și-n fiecare turn, în fiecare odaie
Aceeași fiară cu ochi de văpaie,
Aceeași fiară care-i urmărise
Molcomă, crudă ca-n vise.
Fiară Didonă, fiară Belindă
Surâzând când nu reușea să-i prindă.
11. Tancul.
Totul era etern, totul era integru.
Totul părea vânăt spre negru
Când, în sunet de flaut și tilingă,
Totul se-ncenușă: începuse să ningă.
Apoi totul fu alb cu numai o pârtie șuie
Spre care suiră spre piscul de gheață verzuie.
Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă
Departe, străvezind o nostalgică elipsă,
Unde-i aștepta duduind pe loc
Un tanc cât o corabie la iernat în doc.
Rebegiți, zdreliți din brizant în brizant,
Ascultară cuminți de comandant
Și pătrunseră pe turela deschisă,
În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă.
Înveliți, ocrotiți, goi, ca la spovedanie,
Se mișcară lent pe patul de campanie,
Se-mpreunară cu scâncet dur
Și priviră limpede jur-împrejur.
12. Sf. Elefterie.
Curgea o umbră de rai vopsit,
Clătina din clopotniți marele naos scorojit
Și chiar lângă lucarnă, violet pe jumătate,
Sfântul Ieronim cu buzele țuguiate.
Tremurau de frig și de-ntuneric mut
Plutind încet spre lumenul știut.
Zăriră lucarna și țâșniră prin ea
Ca două efluvii. Amiaza gemea
De lume. Coborâră spre caldarâm, peste tufele-n ceață,
Travesară-n fugă întreaga piață
Și se pierdură, goi, de nu știu câte ori
În forfota multicoloră, printre trecători.
Râdeau de bucurie că-i aevea tot,
Și streașina, și burlanul rupt în cot
Și Dâmbovița furișată prin ulei și materie
Dincolo de biserica Sfântul Elefterie.

Ara Alexandru Șișmanian - Silabe Berionice

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Negru se sparge infinitul între țipăt și neant –
Apoi răspunsurile se aștern în claviaturi de întrebări senine •
Când furtuna întrebării se înseninează –
Deși rămâne furtună –
Devine o furtună senină •
Atunci adevărul parcă s-ar povesti –
Întrebări suspendate – străbătute de infinit •
Nu răspunsuri –
Ci gravități din ce în ce mai profunde ale întrebării •
Adâncimile se scormonesc –
Înălțimile se topesc în lumini și le poartă –
Evanescențele-și țipă solemn dispariția –
Finitudinea își leapădă limita –
Limitele lepădate se joacă străine –
Exilate, își joacă înstrăinarea –
Poartă hlamide de zdrențe •
Murmurele nu și-au inventat încă frunzișul –
Nu-și bănuiesc tăcerea cu suflet de umbră –
Enigma nu s-a preschimbat încă-n metaforă •
Trezirile se destramă –
Foșnetele se destramă –
Visele se destramă •
Brusc bursuc ricanind –
Hirsute silabe berionice •
Zdrențe – segmente – secvențe – aventuri – poate partuze –
Gemetele libertinilor dis-de-dimineață –
Ciudată revoltă a fractalului absurd •
Ne fărâmăm din om până când țipătul scârțâie –
Miorlăit orgasmic stins în muget –
Aleatoriul cu fratele hazard rătăciți în haos •
18
Frunze de toamnă –
Exil de clopote inaudibile –
Lacrimi de amurg –
Scări de paloare lunară peste aceste neștiute absențe •
Lumea se vrea tot mai mult ca o concesie pentru spirit –
O concesie cu gratii •
Îmi trebuie un nou exil –
Mai înalt •
Plecați uși străine –
Lăsați-mă –
Să fiu lumina cea mai înaltă –
Întunericul cel mai pur –
Plânsul agonic •
Femeile sunt niște șobolani care ne rod inimile •
Il n᾿y a que le génie et la roture •
Moartea e ultimul plâns –
Ultima lacrimă –
Lacrima de foc ce curge pe-absență spre neștiut –
Lacrima – șarpe și pasăre •
Oh! există destine profund onirice –
Destinul meu pare constituit din ultima secundă din noapte –
Ce precede dimineața trezirii •
Uneori a-ți afla originile –
Echivalează cu a te despărți definitiv de ele •
Cicatricile plutesc ca niște păsări noptatice –
Rănile zboară cu aripi de sânge •
Post-modernismul e un reromantism –
De nu e un simplu retro •
Realul e un miraj înnodat