Zaharia Stancu - Om în Amurg

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Acum sunt un om în amurg,
Fugi în munții tăi, căprioară,
Nu mai râvnesc să-ți sărut buzele
A doua oară, a treia oară.
Acum sunt un om în amurg.
Pieri din juru-mi, viclean bancher,
N-am ce să mai fac cu aurul tău,
Aurul n-are trecere în cer.
Fiece zi are amurg,
Fiece zi are și zori.
Toamna via e plină de struguri,
Primăvara numai de flori.
Acum sunt un om în amurg,
Ora amiezii a fost dulce, dulce.
În cuibul ei din fulgi de zăpadă,
Luna s-a dus să se culce.

Tudor Arghezi - Om de Pământ

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Clădită-ncet cu dalta și mistria,
Zidirea lui atinge-n cruci
Tăria. Pleșuve piscuri, zvelte, drepte, rupte:
Sorocul împlinit al unei lupte.
Meșteșugarul trist a biruit.
Scoboară bârnele neodihnit
Și, desfăcute mâinile de scule,
Și le-mpreună: două-au fost destule –
Și se măsoară-n ce-a făcut. Răsplata
Este că-și vede lucrul năzuinții gata.
Moșia străjuită de statui
E doară sporul frământării lui.
Nu se ghicise pînă-n ziua șaptea
Ce deslușește ochiul pe-ntuneric noaptea.
Putea să fie piscul mai frumos,
Dacă te uiți în sus, de jos.
De-abia la vârf ce scoabe cu talpă pot să-l lege
Mai trainic, ziditorul înțelege.
La trudă, zi și noapte, două vieți,
Afli ce știi, și ce-ai știut înveți.
Meșteșugarul, tată, e pământul.
I-ai auzit tu geamătul, cuvântul?
Ți-a spus ce vrea și ce și-a pus de gând?
Că este greu, că-i prea târziu sau prea curând
Să scapere țarina vulvori și jar de vatră?
S-a plâns că vântul gol îl chiuie și-l latră?
Ca duhurile rele, a ocara,
Mânjesc catapeteasma cu aripa murdară?
Că-i îmbălează varul și-i vâră viermi în grindă?
Că neputând să-l spurce, îl spurcă în oglindă?
S-a plâns de carne, când a fost strivit
în râpa lespezilor de granit?
Când l-a călcat, mânat pieziș de slugi,
Călcâiul temeliei, de colț, pe tăvălugi?
Pământul nu se plânge. Lui nimic
Nu-i de ajuns de mare ca să nu-i fie mic.
Crâncen
Ia cuget și la faptă,
El se-ncleștează-n el și rabdă.
La miazănoapte și la zi-amiază.
Munții treziți la veghe stau de pază,
Și îmbulzită coifurilor gloata
Nu are-n strungă loc să treacă toată.
Dintre cetăți de plumb și de omăt
Purcede înainte și-ndărat,
Se dezmorțesc din stâncile oprite
Zvonuri de lănci, murmure de copite.
În peșteri și firizi, nerăbdătoare,
Bat hergheliile copita de zăvoare.
La trecători, în marea sihăstrie,
Un uriaș se scoală, cu zaua argintie.
Cu fruntea-n cer, cu scut la cingătoare,
Scrutând în șa ținutul și liniștea, călare.
Din neamul vechi al
Crailor
Carpați,
Născuți din piatră maică,
Sunt teferi zece gemeni, alăptați
La ugerii sălbatici de zimbroaică.
Uite-l sfiios, ursuz și mut. Smerit ca la-nceput,
Destoinic însă și a doua oară
Să mai ridice un hotar de țară.
Neștiutor de sine și de tot,
Frânt pe genunchi ori opintit în cot.
Îl mângâie de viață și de moarte
Rotirea-n bolți a șoimilor, departe,
În rotogoale, prinși în curcubeie.
Și, dimineața, proaspăta scânteie
O ia din pâlnii de zorea
Și-i scrie
Domnului cu ea.

omul si natura – Versuri.pro

Zaharia Stancu - Om în Amurg

Tudor Arghezi - Om de Pământ