II.
Tu care poți sub bolțile adânci
Hoinarii nori ca niște frunze moarte,
Ce se târăsc în slăvi sau peste stânci.
Heruvi de ploaie și de ceruri sparte,
Pe-albastra coamă-a valului tău clar,
Din marginile zării, de departe.
Șuvițele furtunilor răsar
Cu părul smuls din capul unei crunte
Și aprige Menade. Vânt gropar
Al anului murind, pe-a cărui frunte
Se-nalță-o noapte grea ca un mormânt,
Boltită de puterea ta de munte,
Din al cărui văzduh de neînfrânt
Țâșni-vor flăcări, grindini, aprig vânt!

III.
Tu, ce-ai trezit din visul ei de vară
Mediterana-n somn ademenită
De murmurul din apa ei prea clară,
Și care, lângă-o insulă vrăjită
Vedea în vis vechi turnuri și palate
Vibrând în apa strașnic limpezită
Și doldora de alge minunate –
Tu care faci Atlanticul să geamă
Frângându-se în hăuri zbuciumate,
Iar negrele păduri i se destramă
În fundurile apei, tremurând
Cuprinse de o nesfârșită teamă,
Când simt al tău năpraznic glas vibrând, –
Auzi, auzi oceanele gemând!

IV.
De-aș fi o frunză moartă, sau de-aș fi
Un nouraș plăpând, să zbor cu tine;
Un val de-aș fi, ca să mă-ndupleci și
Împărtășind puterea ta cu mine,
Să-mi dai din libertatea ta o parte;
De-aș fi măcar copil, să-ți mai pot ține
Tovărășie-n zboruri avântate,
Ca-n vremea când mi se părea firesc
Să te întrec spre ceruri depărtate;
N-aș mai veni la tine să cerșesc
Cum fac acum. Ridică-mă ușor
Ca pe un val sau frunză. Mă sfârșesc.
Povara timpului a frânt din zbor
Un frate-al tău: semeț, cutezător!

V.
Fă-mă, ca și pădurea, lira ta!
Ni-s frunzele la fel de căzătoare.
Puternicul tău dangăt va lua
Din amândoi tomnatice și clare,
Adânci și grave tonuri. Duh cumplit,
Fii duhul meu! Năvalnică suflare!
Alungă-mi gândurile ce-au murit,
Ca frunze veștede prin univers,
Ca să grăbească noul Răsărit!
Și-mprăștie-mi, prin vraja ăstui vers,
Cuvintele – scântei, ca să se-aștearnă
Profetic lângă- al oamenilor mers,
Cu zvon de goană. Când e iarnă-afară
Mai poate fi departe primăvara?