John Keats - Odă Unei Privighetori

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Simt o durere-n suflet și-amorțesc,
Parc-am băut cucută, sunt slăbit,
Sau parcă-n nori de opiu ațipesc
Și către Lethe mă scufund grăbit:
Nu pizmuind frumosul tău destin,
Ci fiindcă fericită știi să fii,
Driadă ce prin arbori te avânți
Și uneltești blajin
Cu fagii verzi, cu umbre mii și mii,
Din gât, sonor, tu despre vară cânți.
Un pic de vin din cel ce-a fost păstrat
La rece ani de zile în pământ,
Cu gust de flori și pajiști înzestrat,
Și voie bună, dans, Provensal cânt!
O cupă cu al Sudului cer viu
Ca Hipocrene, cel timid izvor,
Cu bule ce deasupra ies puhoi
Și zâmbet purpuriu;
Ah, ce-aș mai bea, apoi să plec ușor
Și-n codru să ne pierdem amândoi.
Să plec în zări, să nu-mi mai amintesc
De tot ce tu prin frunze n-ai habar,
Sfârșeală, fierberi, chinul nebunesc
De-aici de unde toți oftează-amar;
Unde bătrâni zac triști, paralizați,
Tinerii-s palizi, slabi și iute mor;
Unde în minte se-mbulzesc mâhniri
Și ochii-s disperați,
Unde splendoarea se ascunde-n nor
Și doar în viitor sunt noi Iubiri.
Spre tine vreau să zbor, oriunde-ai fi,
Dar nu în car cu Bachus, tras de-un leu,
Ci cu-aripile dulcii Poezii,
Chiar dacă mintea mea gândește greu;
Sunt iar cu tine! Noaptea s-a îmblânzit,
Regina-Lună stă pe tron, firesc,
Cu zâne stele-n jur, dar aici jos
Lumina a pălit,
Doar niște raze-n vânt mai licăresc
Pe drumul verde, trist și sinuos.
Pe ce flori calc acum nu am habar,
Nu simt tămâia cu-al ei blând odor,
Dar pot ghici în beznă orice har
Pe care firea-l pune binișor
În pomii fructiferi, în crâng, pe plai;
În păducel, și în măceș, colea;
Și-n violeta ce s-a cam uscat
Și-n pruncul lunii mai,
Floarea de mosc ce stă sub roua grea,
Și-n muștele ce zboară pe-nserat.
Ascult în întuneric, și ades
Simt că iubesc al Morții caracter,
Și o alint, și versuri dulci îi țes,
Ca să-mi ridice sufletul la cer;
Căci moartea-mi pare azi un blând răgaz,
În miez de noapte să mă sting tihnit,
Când al tău suflet știu că-și ia avânt
Într-un profund extaz!
Dar cântul tău străin mi-a devenit –
E ca un recviem, căci sunt pământ.
Tu, Pasăre, prin veacuri ai trecut!
Și oameni hămesiți nu te-au călcat;
Iar glasul tău de-azi noapte l-au știut
Demult cândva, și clovn, și împărat;
Poate c-același cântec a găsit
Un drum spre Ruth, care plângea amar
De dor de casă, pe ogor străin;
Același ce-a vrăjit
Ferestrele prin care se văd clar
Mări înspumate, țări de of și chin.
Ah, chin! Cuvânt ca clopotul sonor
Ce cu bătaia lui mi te-a furat
Adio! Gândul nu-i înșelător,
Spun unii-așa, dar nu-i adevărat.
Adio! Cum dispare imnul tău
Peste pășuni și peste-un râu tăcut,
Pe deal în sus; și-acum s-a adâncit
În următorul hău:
A fost real sau doar mi s-a părut?
Muzica tace: – Dorm sau m-am trezit?

oda privighetoare – Versuri.pro

John Keats - Odă Unei Privighetori