Alexandru Macedonski - Ocnele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Guri deschise-n vârf de stâncă, galerii nemăsurate,
Bolți al căror arc se pierde într-un haos neguros,
Astfel se deschid sub munte ocnele-nfricoșate,
Cel de pentru vecinicie loc de muncă fioros!
Aci fumurile lumii nu pot să se mai coboare,
Și nici vaiete, nici lacrimi nu pot să reurce-afar’,
Iar pe ceruri de-arde încă binefăcătorul soare,
Pentru cei ce sunt năuntru strălucește-n zadar!
Scările în lungi spirale tremură și-abia te poartă,
Pasul ți se-mpleticește, spiritul e-ncremenit;
De te uiți în jos pe gură, ca la Iadurilor poartă,
La privire ți s-arată un abis nemărginit!
Sute de lumânărele licăresc înnegurate,
Și din fundul ce-ngrozește străbătând, pare că-ți zic,
C-aci, una lângă alta, zac ființe vinovate,
Cu victime-nfierate de destinul inamic!
Însă dacă chiar lumina până sus abia pătrunde,
Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran,
Și multiplele ciocane căror stânca le răspunde
Cad p-al sării stei de piatră și recad c-un murmur van.
Eu m-am coborât în ele plin de-a lor imensă taină
Și ca într-un vis fantastic le-am parcurs și le-am văzut,
Catacombe îmbrăcate într-a negurilor haină,
Cum își prelungesc rețeaua pe sub muntele tăcut.
Zgomotul de voci confuze pare ș-azi că-l aud încă
Câte inimi sfărâmate, Dumnezeule, -am văzut!
Câte chipuri sigilate de-o suferință-adâncă,
Umbre searbăde și triste pe la ochi-mi n-au trecut!
Am văzut și tinerețea în deplina-i bărbăție,
Cu suavele ei forme și cu mușchii ei de fier,
Cu privirea ei în care arde-o stea de poezie,
Ridicând de disperare pumni nemernici către cer!
În zadar sunt însă toate. Cel ce intr-aci o dată,
Vinovat, sau poate numai, dus de un destin barbar,
Inimă, putere, viață, să-și zdrobească singur cată,
Și să lase-orice speranță pentru vecinicie-afar’!
Am văzut și bătrânețea de ani mulți în două frântă,
Cu o mână tremurândă ridicând greul ciocan
Cum își plimbă împrejuru-i ochii care te-nspăimântă.
Ochi în care nu mai arde nici-un simțământ uman!.
Am văzut.. și-n taină sfântă întrebatu-m-am atunce,
Ce sunt oare-acele umbre și de ce sunt ele-aci?
Într-a ocnelor urgie cine-n drept e să le-arunce?
Și pe-a răului cărare cin’ le-a-mpins a rătăci?
Ce?.. Se naște omu-ntr-însul cu-a răului menire?
Merge el ca să omoare numai pentru-a omorî?
Ce?.. Tâlhar te-ații la drumuri pentru gustul de răpire?
Ce?.. N-aștepți până ce foamea vine a te doborî?
Ce?.. Ești vinovat când iarna se coboară să te-nghețe,
Fără s-aibi o bucătură, tu, nici copilașii tăi?
Ce?.. N-omori și-i lași să moară, pe când pot să se răsfețe
Într-a banului orgie bogătașii nătărăi?
Dar ce drept mai mult ca ție le-a dat Dumnezeu sub soare?
Pentru dânșii-a făcut numai ca pământul să dea rod?
Îmi iei pâinea, — îmi iei viața, și-mi ceri să nu te-omoare?
Ești bogat, dar din spinarea bietului popor nerod!
Vai! Ce-am convenit cu toții a numi societate,
Mult mai demnă ca tâlharii e de-acest cumplit locaș!
Statul e o ficțiune, iar dreptatea, strâmbătate,
Care duce omenirea dintr-un hop într-un făgaș!
Am văzut.. Și taina sfântă ce deplin mă cuprinsese
Își luă spre ceruri zborul părăsindu-mă-ngrozit..
Bolțile lung vuvuiră, facla-n mâini mi se stinsese,
Farmecu-ncetă, ș-afară, fără veste, m-am trezit!

ocne – Versuri.pro

Alexandru Macedonski - Ocnele