Marin Sorescu - Mitru Ceapă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O cârpă de cânepă era înmuiată în ceară topită.
Și după aia o răsucea pe fus
Și ea se-ntărea și se făcea ca pâlnia.
Și după ce-o scoteau și se usca ceara,
Băga vârful ăl subțire pe urechea bolnavului,
Cum sta el așa culcat cu urechea în sus.
Și-i da foc cârpei
Și ardea așa acolo
Și trăgea dorul din ureche.
„I-am făcut feștilă în urechi,
Că-l dureau urechile.”
Dar ce, parcă-l dureau numai urechile?.
Țoțuleasa fierbea o oală cu apă în clocot,
Cenușa din vatră o netezea
Și făcea cu fundul oalei ăleia nouă urme de oală.
Și la urmă lua cu lingura și cu fusul din fiecare fund de oală
Cenușă. Se punea de lua cenușă, de trei ori așa la rând
Și-o punea în apa aia clocotită, o descânta
De-năbușală și punea o strachină pe ea.
Și când se răcea, o da bolnavului să bea – și ăla era doctorul.
Dar ce, parcă omul avea numai înăbușală?
„Trebuie să prindem moleți, zicea Țoțuleasa
Pentru cap. Hai după moleți, fă!”
Îi prindeau prin făină, prin grâu, prin butoaie,
Erau niște viermișori mici,
Alegeau nouă și-i omorau pe-un pieptene
în moalele capului – ca să-i moară durerea de-acolo.
Dacă nu-i trecea nici cu asta,
Ce să aibă? Ce să aibă?
Dacă i s-o fi răsturnat rânza?
Apoi venea o muiere meșteră la tras,
Îl trăgea bine, lua o așchie, înfigea așa Patru lumânări aprinse, încrucișate, Le punea pe burta bolnavului Și punea o oală pe lumânări –
Și lumânările ardeau și oala s-afunda în burtă ca o ventuză,
Știi,
Și trebuia să-i treacă de răsturnat de rânză.
D-apoi ce, numai la burtă fusese omul vătămat?
C-avea și junghiuri.
Lua Țoțuleasa o blană de iepure proaspătă,
O ungea cu țuică,
Și-o punea unde-avea junghiul.
I se mai aducea și-un fuior de cânepă,
Se făcea din tot fuiorul ăla o ață mare,
I se băga după cap,
Și se tot trăgea de ea în jos, Să ajungă în dreptul junghiului Și descânta, descânta de junghi. Stătea pe vatră,
Cu capul gol și cu ochii închiși și descânta
Cânepa aia și-o torcea așa s-o facă ață.
Dar junghiul, ca junghiul, obrinteala îl durea rău pe om,
Că se umpluse și de bube, ca Iov.
Pentru asta i se punea Iarba-lui-Tatin la gât.
Ținută în lapte dulce și făcută turtite.
Și de obrinteala așa-i descânta:
„Și-au venit șapte femei mari, negre,
Cu șapte seceri mari, negre,
Și s-au dus și-au secerat grâul mare, negru.
N-au secerat grâul mare, negru
Și-au secerat umflătura și obrinteala și buba de la Mitru Ceapă. “.
Era uns tot cu unt proaspăt și
Descântat cu-un cărbune într-o ulcea
„S-a sculat un om mare negru
Și-a înjugat doi boi mari negri
La un plug mare negru
Și s-a dus și-a arat un loc mare negru
Și a semănat grâu mare, negru. “
Bolnavului îi era din ce în ce mai rău.
Fa, să-i frecăm și pietrele roșii!
Avea o femeie niște pietre roșii – nu sunt de pe la noi –
Și le tot freca una de alta, într-o strachină cu apă.
Apa aia era luată și i se da bolnavului s-o bea.
S-a dus Gheorghița, Cepoaia, la femeia aia
Și-a frecat pietrele și i-a dat.
Bolnavul abia mai putea căsca gura –
Nu-i ardea de spălaturi de pietre.
Atunci Țoțuleasa s-a dat la o parte –
Păi să chemăm pe popa.
– Când l-a apucat boala?
– Păi, sâmbătă.
– Ei, dacă l-a luat de sâmbătă, amin, nu-i mai trece.
Apare și popa să-l grijească.
– Să-l grijești, părinte, că cine știe ce-o face,
Și ea sta cu lumânarea aprinsă lângă popa,
Să vadă cum da grijania.
– Cum dete, părinte, grijania?
– De, e cam rău, să vedeți de el.
Că dacă grijania se trăgea la coada lingurii,
Mai trăia, dar dacă
S-a tras la vârf, moare – și grijania s-a tras la vârf.
Grijit ăla s-a simțit mai bine..
După aia s-a oticnit de vreo câteva ori și-a murit.
Așa i-a fost să fie, Dumnezeu să-l ierte.
Feștila din urechi, oala cu lumânări pe spate,
Trasul, descântatul – degeaba, dacă n-a avut omul zile..

Octavian Goga - A Murit…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De-o zi-ntreagă plâng alături biata Mura cu fecioru.
În bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru.
De-nvălire o vecină s-a-ndurat cu două straie,
Și drept pernă o desagă a umplut Mura cu paie.
L-a legat pe sub bărbie cu năframa de mătasă,
O scumpete pusă-n ladă de pe când era mireasă.
Busuioc și izmă creață a adus cumătra dar,
Iar pe buzele-nnegrite a pus Mura un creițar.
Într-un ciob zăcuse banul, în firidă, la o parte,
Nu mai umblă azi, și Mura de păcat se teme foarte.
Între foi de nuc, alături, lângă fruntea lui de ceară,
Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară.
Doi cărbuni sfiala-și scapăt, adormind sub pirostrii,
Întunerecul coboară prin ferestrele pustii.
Mura stă pe fața vetrii și-i cad lacrimi în cenușe.
Leneș scârțâie țățâna ruginită de la ușe.
Se ivește-n prag copila judelui Zăbun, cea mare,
Și din mâneca cămășii scoate-ncet o lumânare.
Cruce-și face, o aprinde. Tremurând, para gălbuie
Nu se-ndeamnă de sfială, cât pe-aci era s-apuie.
– Nu mai plânge, Mură, leică, zice fata lăcrămând.
Mura stă cu fața stinsă și răzleț o paște-un gând:
Ce viață fără milă. Lângă mort, la căpătâi,
I-a fost dat să ardă-n casă lumânarea cea dintâi.

obiceiuri funerare – Versuri.pro

Marin Sorescu - Mitru Ceapă

Octavian Goga - A Murit…