E oare imnul de-ngropare
A fericirilor sfârșite
Sau e durere viitoare
Căzând pe visuri chinuite?

Ah, de-am fi mers pe drumul vieții
În mâini cu albe flori de crini
Pierduți în zarea dimineții
Cu visuri blonde-n ochi senini!

Ne-am fi pierdut în adorarea
Eternei sfinte simfonii
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea
Pe fruntea noastră de copii.

Ci tu rămâi figura clară
Și albă-n rochia ta pală:
O fină marmoră-ntr-o seară
De o tristețe ideală.

La care-n calea depărtată
În întunerec mă închin
Nălțând privirea-ntunecată
De trist și dornic pelerin.