Dac-am ajuns deja aici, de ce vrei tu să mă dărâmi?
Voi păgâni, noi români, în muzică stăpâni.
Am rămas încrezător, e vocea mea în difuzor. Zbor!
Nu trăiesc după reguli, nu mor, visător.
Dor sufletele goale, dor lovituri mentale
Dar tot ce doare întăreşte se pare.
Separă-te de ei şi-aleargă după noi idei.
Să vrei sa îmi iei dorinţa; s-a format în ani grei.
Cei plini de slăbiciune, au uitat c-au idei bune
Crescut de mic să gust doar glumele bune.
Hai spune, în spate fără urme, in faţă fără nume
Aş minţi dacă aş spune că îmi pare rău pe bune
Şi lacrimi de durere, şi zâmbete în ramă,
Toate ne unesc, toate ne destramă, fără teamă
Privite toate ca o dramă.
Re’Vers, pervers, exact ca o armă.

Avem multe căi, dar n-avem de ales
Trebuie să tragem şi să luptăm intens
Cu al nostru destin într-un sistem pervers
Călcând pe drumuri ce n-au niciun sens x2.

Suntem liberi, fără lideri, nu putem fi conduşi
Avem ambiţii renăscute, nu putem fi supuşi.
Puşi s-alegem vedem că nu avem de ales
Totuşi dacă alegem prost, ramâne numele „Re’Vers”.
Am rolul de-a trăi, şi-l joc până la sfârşit.
Am armele puse deoparte, acum sunt pregătit,
Pregătit să fiu dezamăgit sau criticat
Pregătit să-i iubesc pe cei ce m-au judecat.
Sau tac, sau spun ceva mai bun decât tăcerea
Am învăţat să nu confund durerea cu plăcerea.
Încerc sa fiu cineva prin a fi nimic.
Zilele trec, trec anii, vreau totul sau nimic
Nu mă învăţa tu să trăiesc dacă viaţa ta e rece.
E felul meu; mereu zâmbesc, orice durere, va trece
Ştiu că-n ultimul moment speranţa mă va ajuta
Să fiu cum mi-am dorit cândva, să las ceva în urma mea.

Avem multe căi, dar n-avem de ales
Trebuie să tragem şi să luptăm intens
Cu al nostru destin într-un sistem pervers
Călcând pe drumuri ce n-au niciun sens x2.