Adrian Păunescu - Nobilul Viciu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cetatea peste mine se răstoarnă,
În carnea mea îi simt întruna biciul,
De este vară sau de este iarnă,
Femeia este singurul meu viciu.
Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă
De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,
Orgolioasă, dreaptă sau umilă
Femeia-mi șade veșnic lângă tâmplă.
O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,
Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,
Iubirea pentru-o tristă capră neagră
Din care am făcut răsfăț și templu.
Știu că mi-e viața scurtă, știu că moartea
În fiece femeie stă la pândă,
Dar fie de femei umplută cartea
De care viața lumii e flămândă.
Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune
Și n-am avut în rest nici un capriciu,
Deșertăciune din deșertăciune,
Femeia este singurul meu viciu.
Nu m-am bătut în târguri sau războaie,
N-am vrut să fiu imperator sub stele,
Femeia care nu se încovoaie,
Am înjugat-o nebuniei mele.
Și am arat cu ea mereu pământul,
Și-am semănat ogoare numeroase,
Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul,
Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.
E-adevărat că am iubit pe una,
E-adevărat tot ceea ce se zice,
Am căutat-o prin neant cu luna,
E-adevărat c-a fost Euridice.
E-adevărat că-n geamul meu caișii
N-aveau puterea nici un an să steie,
Că într-un joc de-absurde artificii
Și creanga lor îmi mirosea femeie.
Motorul meu și-al lumii de aceea,
Motorul meu cuminecat cu biciul,
A fost femeia și-a rămas femeia,
Puterea mea și singurul meu viciu.
Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume?
Am fost mereu un cuplu în derivă,
Și chiar de nu i-am dat nimic din nume,
Trecând mereu, mi-a fost definitivă.
Iubirea mea nu a mișcat nici aștri
Și nici pământul sub o-mbrățișare,
Dar lance când a fost, cu ochi albaștri,
Simțeam că-n ochi privirea ei mă doare.
De n-avea rană, îi făceam eu rană,
Să-i pot iubi supremul sacrificiu,
În fața ta, condiție umană,
Femeia este singurul meu viciu.

nobilul viciu – Versuri.pro

Adrian Păunescu - Nobilul Viciu