Eugen Jebeleanu - Noaptea Soarelui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

(Speranțele aleargă cu pumnii strânși la tâmple.
Speranțele se-ntreabă din ochi: Ce-o să se-ntâmple?
Speranțele ducându-și la buze-un deget pal
se-ndepărtează..
– Taci!..).
Ca un pumnal ce sfâșie o piele,
un avion alunecă pe cer.
Opt și un sfert!
Mai mult nici o secundă.
Un trăsnet!
Deodată, toate ceasurile-au stat,
cu limbile-nghețate ca-ntr-o gură
încremenită.
Timpu-a murit.
Cine dărâmă
cerul
și oceanul
și-orașul?.
O gheară-a scăpărat
și-a sfâșiat din creștet
pân’ la talpa lui albastră
muiată-n apa mărilor
văzduhul.
Urlând, încovoiat, împotrivindu-se,
văzduhul zămisleşte
sicrie de cenușă, mari dricuri ce se surpă,
flăcări și cenușă,
și leagă cerul și pământul
cu stâlpi de flăcări și cenușă,
plouă cenușă pe orașu-n flăcări.
Nourii-nuferi au încremenit.
O moarte
Nemaicunoscută
i-a prefăcut nu-n ploaie,
ci-n jerbe de cenușă otrăvită.
Unde-s copiii ce-i priveau?
(Taci, taci!).
Piatra – blestem! – se umflă, putrezește,
își clatină puterea, nu mai poate,
nu mai e în stare, nu, să se păstreze
în frontierele-i de milioane
de ani.. Un animal e-acum și ea
cu pori, un animal ce-agonizează,
topindu-se sub apăsarea morții..
Lungi, râurile toate au plesnit
ca niște artere,
încearcă bâjbâind prin beznă,
sugrumate-ncearcă
prin bezna arzătoare
să-și regăsească albia pierdută.
Oştirile tulpinilor de bambus
gem secerate, arse.
se chinuiesc zadarnic
să se ridice
ca niște colosale coloane vertebrale
ale pădurii –
care nu mai e..
Un sânge negru-ntunecă văzduhul..
văzduhul,
la faţă vânăt gata sa-şi dea duhul,
se-neacă..
plângând, leșie varsă peste-ai lui,
peste orașul lui,
și-și caută prin iadul
de flăcări negre
ochiul,
pierdutu-i ochi de aur.
Vai, unde
sînt oamenii
și unde, unde sînt
și așezările-omenești:
de lemn sărac, de piatră, de beton?
Cheamă văpaia, să răspundă ea,
cheamă pe ucigași..
și cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mâinile-i de ștreanguri,
cu capu-i de satâr ascuns în beznă!
Ele să-ți dea răspunsul.
Nimic nu văd.. dar simt
cum se topește totul..
Până
și platoșele caselor de bani
curg ca o lavă neagră
din care aurul se scurge-alunecând
și se strecoară
în vipere lichide
acolo de-unde a fost răpit:
în măruntaiele ascunse-ale pământului..
Orașul nu mai e..
Taci, nu striga..
Ți-s buzele de scrum,
Orașu-i tot în beznă,
ecourile-s toate de cenușă..
Dar nu!
Privește!
Smulgând-o
din caierul de întuneric și de vaiere,
cu o sforțare care face
să clănțăne de spaimă dinții beznei,
o mie
de brațe omenești arzând
înalță
ca o mie de torțe
fruntea
cu colosale tâmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mângâie,
o șterg de nădușeală și de sânge,
și-o pun să lumineze Chipul
orașului ucis
și să dezvăluiască fața Crimei..

noaptea soarelui – Versuri.pro

Eugen Jebeleanu - Noaptea Soarelui