Nichifor Crainic - Noaptea Învierii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Din spumă de vișini răsare conacul
Sub nemărginitul safir înstelat.
Aprins de-așteptare, pândește buimacul
Strângându-și toporul sub brațu-ncordat.
Troianul de floare l-ascunde ca norul
Ce-ar sta să se spargă în trăsnet cumplit.
Din sânge, rachiul, din minte, amorul,
Străpung cu duhoare văzduhu-nflorit.
E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura;
Tămâie e-n codri și smirnă-n grădini,
Spre marea minune se-naltă natura
Cu ierburi și arbori schimbați în lumini.
Un clopot răsună, răspund celelalte,
Talazuri rotind în eter,
Se umplu de vuiet tăcerile-nalte
Și sufletul lumii se suie spre cer.
Buimacul înjură păruta zăbavă
Cu care creștinii se duc spre altar
Pur, crinul credinței se leagănă-n slavă
Să-l miruie roua cerescului har.
Conacul e singur. Ai casei plecară.
Zăvoarele astăzi pe uși nu se pun,
Deschisă e poarta oricărui de-afară.
În noaptea-nvierii tot omul e bun.
Acasă rămâne bunica oloagă.
Iisus înviatul lucește-n iatac.
Bătrâna-n fotoliu, sub candeli, se roagă
Când intră năvală tălharul buimac.
Alături e lada crezută cu-o sumă
Ce face un diavol din omul mărunt,
El strânge toporul de parcă-l sugrumă
Smuncindu-l în aer sălbatic și crunt.
Bătrâna se uită la el fără frică,
Cu chipu-n văpaie, de candeli nimbat,
Ea crede că omul o cruce ridică
Și glasul ei cântă: “Hristos a-nviat! ”.
Ce caldă blândețe, ce miere cerească
E-n glasul bătrânei că omu-a-mpietrit?
Se năruie brațul ce vru să lovească,
Toporul îi cade cu zgomot icnit.
Se mișcă nălucă Iisus în icoană
Și-nvăluie-n aur tăcutul iatac,
Podeaua răsună de stranie zvoană
De parcă-n adâncuri ar geme un drac.
Atât a fost totul. Acum se frământă
Ca noru-ntre vânturi de nord și de sud;
Cu mintea trezită și-asupră-i răsfrântă,
Se vede deodată nemernic și crud.
Cu spaimă zărește, surprinse-n trezie,
Dihănii de beznă ce-n suflet se-ascund,
Precum într-o apă când e străvezie
Vâscoase jivine târându-se-n fund.
Sub bolta-nstelată, ce stă-n sărbătoare,
Pământul se-ntinde smălțat ca un preș,
Tot omul lumină, tot pomul, o floare,
Doar el, pângăritul, se simte un leș.
Bătrâna-l privește de parcă-l răsfață,
Străină cu totul de zbuciumul lui;
Ea pare bunica lui însuși, de față,
Ca-n vremea când, fraged, era doar un pui.
Mergea împreună cu sfânta bătrână
În nopți ca și asta la Domnu’ Hristos,
Rădeau ghioceii în chita din mână
Și inima floare s-o ducă prinos.
O, glasuri de clopot și ropot de toacă,
Odrasla de înger rămasă-napoi,
Cascadă de munte căzută-n băltoacă,
Zăpadă de suflet topită-n noroi!.
Zdrobit îngenunche și geme: „Iertare,
Iertare, iertare”, cu grai sugrumat.
Bătrâna-l privește cu-adâncă mirare,
Iar glasul ei cântă: „Hristos a-nviat! ”

noaptea de paste – Versuri.pro

Nichifor Crainic - Noaptea Învierii