Alexandru Macedonski - Noaptea de Decembrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Noaptea de decembrie.
Pustie și albă e camera moartă..
Și focul sub vatră se stinge scrumit.. –
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit..
Iar geniu-i mare e-aproape un mit..
Și nici o schinteie în ochiu-adormit.
Pustie și albă e-ntinsa câmpie..
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit..
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâșie
Și luna privește cu ochiu-oțelit.. –,
E-n negura nopții un alb monolit..
Și luna privește cu ochiu-oțelit.
Nămeții de umbră în juru-i s-adună..
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună –
Chiar alba odaie în noapte-a murit.. –.
Făptura de humă de mult a pierit.
E moartă odaia, și mort e poetul.. –
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit..
Iar crivățul țipă.. – dar el ce-a greșit?.
Un haos urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare și-n gându-i, și-afară,
Și luna e rece în el, și pe cer..
Și bezna lungește o strașnică gheară,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer..
Și luna e rece în el, și pe cer.
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește..
Pe ziduri, aleargă albastre năluci..
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește..
– „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci? „.
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea..
Ascultă, și cântă, și tânăr refii.. –
În slava-nvierii îneacă oftarea..
Avut și puternic emir voi să fii”.
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea”
Și-n albă odaie aleargă vibrarea.
Răstristea zăpezii de-afară dispare..
Deasupră-i e aur, și aur e-n zare, –
Și iată-l emirul orașului rar..
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.. –
Prin aer, petale de roze plutesc..
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanțe, ce-n umbră, încet, vestejesc.. –
Havuzele cântă.. – voci limpezi șoptesc..
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.
Și el e emirul, și are-n tezaur,
Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangare-n tot locul, oțeluri cumplite –
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și ochi împrejuru-i – ori spuză, ori flori.
Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită –
Bagdadul, poiana de roze și crini –
Djamii – minarete – și cer ce palpită.
Și el e emirul, și toate le are.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare..
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței – ce este – dispare –
Iar el e emirul, și toate le are.
Spre Meka-l răpește credința – voința,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea – tot sufletu-i vrea –
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.
Dar Meka e-n zarea de flăcări – departe –
De ea o pustie imensă-l desparte
Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de păseri, nici pomi, nici izvoare –
Și dulce e viața în rozul Bagdad.
Și dulce e viața în săli de-alabastru,
Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusul-albastru.
Dar iată și ziua când robii se-armează..
Cămile gătește, și negrii-armăsari,
Convoiul se-nșiră – în zori schinteiază,
Pornește cu zgomot, – mulțimea-l urmează
Spre porți năpustită cu mici și cu mari.
Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roșu-oranjisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-și orașul în roza idilă..
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc..
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică..
Și lacrima, clară, lucește și pică..
Din apa fântânei pe care o știe
În urmă, mai cere, o dată, să bea..
Curmalii-o-nfașoară c-o umbră-albăstrie..
Aceeași e apa spre care venea
Copil, să-și alinte blândețea în ea –
Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe.
E tot cum o știe, – dar șearbăd la față,
Sub magica-i umbră, un om se răsfață..
Mai slut e ca iadul, zdrențăros, și pocit,
Hoit jalnic de bube – de drum prăfuit,
Viclean la privire, și șearbăd la față.
De nume-l întreabă emirul, deodată,
Și-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
– La Meka plecat-am a merge și eu..
– La Meka?.. La Meka?.. și vocea ciudată:
– La Meka! La Meka! răsuna mereu.
Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește..
Pocit, șchiop și șearbăd, abia se târăște..
Și drumu-ocoleste mai mult – tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și drumu-ocoleste mai mult – tot mai mult.
Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă –
Pustia-l așteaptă în largu-i s-o treacă..
Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.
În largu-i, pustia, să treacă-l așteaptă..
Și el naintează – și calea e dreaptă –
E dreaptă – tot dreaptă – dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg –
Și el naintează – dar zilele curg.
Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare..
Și el naintează sub flăcări de soare..
În ochi o nălucă de sânge – în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare..
Nisip, și deasupra, cer roșu – și-atât. –
Și toți naintează sub flăcări de soare.
Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Și tot nu s-arată orașul preasfânt –
Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
Și n-o-nviorează suflare de vânt –
Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.
Abia ici și colo, găsesc, câteodată,
Verdeață de oază cu dor așteptată..
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată și ele,
La cântecul apei se fac ușurele..
Izvor sau cisternă în clipa le scurg –
Dar chinul reîncepe – și zilele curg.
Și tot nu s-arată năluca sublimă..
Și apa, în foale, descrește mereu..
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu, și mai greu..
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, și mândre cămile.
Și tot nu s-arată cetatea de vise..
Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșesc..
Prădalnice zboruri de păseri sosesc..
S-aruncă pe lesuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc..
Doar negrele păseri mereu se-nmulțesc –
Și tot nu s-arată cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită, când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă.. –
Când setea, când foamea –, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.
Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile..
Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile.
Nainte – în laturi – napoi – peste tot.,
Oribil palpită aceeași culoare..
E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot –
Tot roșu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.
Și foamea se face mai mare – mai mare,
Și zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare..
Bat tâmplele.. – ochii sunt demoni cumpliți..
Cutremur e setea, și-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți.. –
Bat tâmplele.. – ochii sunt demoni cumpliți.
Abia pășește cămila ce-l poartă..
Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă.. –
Dar iată.. – părere să fie, sau ea?..
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Lucește.. – Emirul puterea și-o strânge.. –
Chiar porțile albe le poate vedea..
E Meka! E Meka! s-aleargă spre ea.
Spre albele ziduri, aleargă – aleargă,
Și albele ziduri, lucesc – strălucesc, –
Dar Meka începe și dânsa să meargă
Cu pași, ce-n fundul de zări o răpesc,
Și albele ziduri, lucesc – strălucesc!.
Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc..
Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă..
Dar visu-i nu este un vis omenesc –
Și poamele de-aur lucesc – strălucesc –
Iar alba cetatea rămâne nălucă.
Rămâne nălucă, dar tot o zărește
Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint,
Și tot către ele s-ajungă zorește,
Cu toate că știe prea bine că-l mint
Și porți de topaze, și turnuri de-argint.
Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufașă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka – tot visul țintit,
Și vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă..
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă..
Și-n Meka străbate drumețul pocit,
Plecat șchiop și șearbăd pe drumul cotit –
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă..
Și moare emirul sub jarul pustiei –
Și focu-n odaie se stinge și el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Și frigul se face un brici de oțel..
Dar luna cea rece, s-acea dușmănie
De lupi care urlă – s-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Și-acea izolare, și-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare..
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

noaptea de decembre – Versuri.pro

Alexandru Macedonski - Noaptea de Decembrie