Mă tem de ape care iau cabane
Şi de pierduţii călători prin munţi,
Mă tem de lăcrimarea din icoane
Şi de secrete pregătiri de nunţi.

Eu, care ţi-am vegheat şi zi şi noapte
Întregul mers discret prin Univers,
Cum i-aş putea permite inimii să rabde
Acest umil accident pervers?

E inutil să-ţi mai aduc elogii,
Când tu ai hotărât că nu mai eşti,
Dar eu conspir cu meteorologii
Şi cu desenul zaţului din ceşti.

Aştept să treacă tragica beţie
Şi tu să te întorci dintre străini,
Îngenunchiaţi, eu ţie şi tu mie,
Să pot să mă închin şi să te-nchini.

Să ne iubim în noaptea de pe urmă,
Ca punct final întregii nebunii,
Apoi ai dreptul să te-ntorci în turmă
Ca liniştit să pot şi eu muri.