noapte de decembrie – Versuri.pro

Costi Alexandru - Noapte de Decembrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O noapte de iarnă oraşul inundă,
Zâmbind către Anul ce-i gata să vină!
Când străzile toate în umbră se-afundă,
Colinde se-nalţă spre bolta senină!
În grupuri, pe stradă, se cântă colindul,
La geamuri clipeşte lumina din brad
Şi oamenii veseli aşteaptă cu rândul
Să vină copiii să cânte în prag
În vesele case – căldură şi cânt,
Copii şi colinde şi mese umplute!
La mine-n odaie – doar beznă şi vânt
Şi nimeni nu bate la uşă să-mi cânte..
Stau singur la geam, cu visul departe
În noaptea de iarnă cu vesel colind!
În noaptea când Moşul cadouri împarte
Nu-i nimeni pe lume la mine gândind!
Zăresc o fereastră scăldată-n lumină:
Prin ea fericirea răzbate-n ninsoare!
La mine, sunt singur şi Anu-o să vină
S-aducă doar lacrimi, doar lacrimi amare..
Stau singur în foame şi-n beznă şi-n frig!
Amar disperarea ucide-orice gând..
Îmi vine să plâng, să plâng şi să strig,
Îmi vine să cânt colinde plângând!

Traian Furnea - Într-O Noapte de Decembrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Știind că nu prea am cămăși
Își cumpăra prăjituri ieftine
O cămașă.
(Eu știam că era cumpătată
Își cumpăra prăjituri ieftine
Și la filme bilete în față).
Într-o noapte de decembrie
Treceam cu altă iubită
De mână
Prin troienele orașului
La ea nu mă mai gândeam deloc
O miriște arsă mai era
În sufletul meu.
M-a văzut
Și ca o ploaie de stele
Vorbele ei
Mă loveau în spate.
Îmi striga
Că mi-a cumpărat o cămașă cu prețul sudorii
Ei de tânără fată
Și vrea să m-opresc să mi-o dea.
Mâna în mâna iubitei tinere o simțeam
Și-am rupt-o la fugă-amândoi
Cu greață și milă.
Frumos îmbătrânea gura ei
Strigându-mă peste omături
Și lunecând pe gheață și întruna căzând
După noi fugea cămașa să-mi dea.
Cu greață și milă
Alergam înainte
Și ea fugea după noi
Lunecând pe gheață și-ntruna căzând
Cămașa să-mi dea.

Alfred De Musset - Noapte de Decembrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

POETUL.
Pe timpul când eram școlar,
am stat într-o seară, urmărind
în camera noastră singuratică.
La masa mea veni să se așeze
un copil sărac îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
Fața lui era tristă și frumoasă
la lumina torței mele,
în cartea deschisă veni să citească.
Sprijinit cu fruntea pe mâna sa,
a stat așa până-n dimineață,
gânditor, cu un zâmbet dulce.
Când aveam cincisprezece ani,
într-o zi, mergeam încet
printr-o pădure, pe o căldură.
La poalele unui copac stătea
un tânăr îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
L-am întrebat unde duce drumul;
el ținea o lăută într-o mână
și în cealaltă un buchet de trandafiri sălbatici.
M-a salutat ca pe un prieten,
și, pe jumătate întors,
mi-a arătat spre coline.
La vârsta când credem în dragoste,
într-o zi, eram singur în camera mea;
deplângeam prima neajutorare.
În ungherul focului meu, veni să se așeze
un străin îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
Era trist și îngrijorat;
cu o mână arăta cerurile,
iar cu alta ținea o sabie.
De neputința mea părea să sufere;
nu a scos decât un oftat;
apoi a dispărut ca un vis.
La vârsta când suntem libertini,
ținutul unui toast e o sărbătoare.
Într-o zi, mi-am ridicat paharul;
în fața mea veni să se așeze
un oaspete îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
Se scutura de sub haina lui
o cârpă violetă;
pe cap avea un mirt steril.
Brațul lui subțire îl căuta pe al meu,
și, paharul meu, atingându-l pe al lui,
s-a spart în mâna mea firavă.
Un an mai târziu, era noapte;
eram în genunchi lângă patul,
unde tocmai murise tatăl meu.
La căpătâi a venit să se așeze
un orfan îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
Ochii lui erau înecați în lacrimi,
ca la îngerii îndurerați;
el purta o coroană de ghimpi;
lăuta lui zăcea la pământ,
purpurie de culoarea sângelui,
și sabia în pieptul său.
Mi-am adus aminte atât de bine,
l-am recunoscut de fiecare dată,
în fiecare moment al vieții mele.
Este o viziune ciudată,
și totuși, e înger sau diavol;
peste tot văzui această umbră prietenă.
Când mai târziu, obosit de suferință,
pentru a-mi reveni sau a pune capăt,
am vrut să plec în exil din țară,
când, nerăbdător de a merge,
am vrut să pornesc și să caut
vestigiile unei speranțe.
În Pisa, la poalele Apeninilor;
în Köln, vizavi de Rin;
la Nisa, în aplecatul văilor;
în Florența, în fundul palatelor;
la Brigues, în cabanele vechi;
în sânul Alpilor pustii.
În Genova, sub lămâi;
în Vevey, sub merii verzi;
în Le Havre, în fața Atlanticului;
la Veneția, la groaznicul Lido,
unde vine pe iarba de mormânt
să moară Adriaticul palid.
Oriunde, sub aceste vaste ceruri,
mi-am aplecat inima și ochii,
însângerați de eterna rană,
precum șchiopul Ennui,
cărându-mi oboseala după el,
m-a ghidat printre obstacole.
Oriunde, în mod constant afectat
de vanitatea lumii ignorante,
am urmat umbra viselor mele.
Oriunde, fără să fi trăit,
am visat ce văzucem,
fața umană a minciunilor sale.
Oriunde, de-a lungul drumurilor,
mi-am pus fruntea în mâini
și am suspinat ca o femeie.
Oriunde, ca o oaie,
care își lasă lâna în tufiș,
am simțit că-mi dezbrac sufletul.
Oriunde voiam să dorm,
oriunde voiam să mor,
oriunde am atins pământul,
în cale venea să se așeze
un nefericit îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
Cine ești atunci, tu, în viața asta,
te văd mereu în drumul meu?
Nu pot să cred în liniștea ta,
să fii partea rea a destinului meu?
Zâmbetul tău dulce are prea multă răbdare,
lacrimile tale au prea multă milă.
Văzându-te, am iubit Providența.
Durerea ta este sora suferinței mele;
ea se aseamănă cu Prietenia.
Cine ești tu? – Nu ești ești îngerul meu bun,
nu vii niciodată să mă avertizezi.
Îmi vezi relele (e un lucru ciudat!)
și mă privești suferind.
De douăzeci de ani ai mers alături
și n-am îndrăznit să te chem.
Cine ești, atunci, Dumnezeu te trimite?
Îmi zâmbești fără să-mi împărtășești bucuria,
îți este milă de mine, fără să mă consolezi!.
În noaptea asta te-am văzut apărând,
a fost o noapte tristă.
Aripa vânturilor bătea la fereastra mea;
eram singur, zgribulit în pat.
M-am uitat la un loc drag,
încă cald, ca un sărut arzător
și gândeam ca o femeie uitată,
și am simțit o falie din viața mea,
care se desprindea încet.
Înveleam într-o bucată de dimie
aceste ruine de zile fericite.
Mi-am zis că aici, jos, ce durează,
este o meșă de păr.
Ca un plonjor într-o mare adâncă,
mă pierdeam în atâta uitare.
Pe toate părțile am întors acolo sonda
și am plâns, singur, departe de ochii lumii;
biata mea iubire îngropată.
Urma să pun sigiliul de ceară neagră
pe această comoară fragilă și dragă.
Urma s-o dau înapoi, neputând s-o cred.
Plângând, încă mă îndoiam.
Ah! femeie slabă, mândră nebunie,
în ciuda ta, îți vei aminti!
De ce, Dumnezeule mare! minți gândul ei?
De ce aceste lacrimi, aceaste noduri în gât,
bâjbâielile astea, dacă nu ți-au plăcut?.
Da, tu lenevești, suferi și plângi,
dar himera ta este între noi.
Bine! ramas bun! Vei număra orele
care mă va vor despărți de tine.
Du-te, du-te și în această inimă de gheață
arată-ți mândria satisfăcută.
Încă simt interiorul tânăr și vivaci
și multe rele își vor putea găsi aici locul,
pe răul pe care mi l-ai făcut.
Du-te, du-te! natură nemuritoare;
n-ai vrut să-mi oferi totul.
Ah! copil sărac, care dorești să fii frumos
și nu știe cum să ierte!
Du-te, du-te, urmează destinul:
cine te pierde nu a pierdut totul.
Aruncă vântului iubirea noastră consumată.
Doamne Dumnezeule! tu pe care l-am iubit atât de mult,
dacă pleci, de ce mă iubești?.
Dar deodată am văzut în noaptea întunecată
o formă care aluneca fără zgomot.
Pe perdeaua mea am văzut o umbră trecând;
ea vine să se așeze pe patul meu.
Cine ești, față sumbră și palidă,
portret întunecat, îmbrăcat în negru?
Ce vrei de la mine, pasăre tristă?
Ești un vis zadarnic? ești propria mea imagine,
ce văd în această oglindă?.
Cine ești tu, fantoma tinereții mele,
pelerin care nu se satură de nimic?
Spune-mi de ce te-am găsit neîncetat
stând la umbră pe unde am trecut.
Cine ești, vizitator singuratic,
gazdă atentă a durerilor mele?
Ce ai făcut să mă urmezi pe pământ?
Cine ești tu, cine ești tu, fratele meu,
ce nu apari decât în ziua lacrimilor?.
VIZIUNEA.
– Prietene, tatăl meu este și al tău.
Nu sunt nici îngerul păzitor,
nici soarta rea a oamenilor.
Cei pe care îi iubesc, nu le cunosc
în ce direcție merg pașii lor,
în mica decădere în care suntem.
Nu sunt nici Dumnezeu, nici Demon
și m-ai numit pe numele meu,
când m-ai numit fratele tău;
unde mergi, voi fi mereu acolo,
până la sfârșitul zilelor tale,
când mă voi așeza pe piatra ta.
Cerul mi-a încredințat inima ta.
Când vei fi în durere,
te voi urma în drumul tău,
dar nu-ți pot atinge mâna.
Prietene, eu sunt Singurătatea.

Alexandru Macedonski - Noapte de Decembrie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pustie și albă e camera moartă,
Și focul sub vatră se stinge scrumit.
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit.
Iar geniu-i mare e-aproape un mit.
Și nici o scânteie în ochiu-adormit.
Pustie și albă e-ntinsă câmpie,
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit.
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,
Și luna-l privește cu ochi-oțelit.
E-n negura nopții un alb monolit.
Și luna-l privește cu ochi oțelit.
Nămeții de umbră în juru-i s-adună,
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit —
Făptura de humă de mult a pierit.
E moartă odaia, și mort e poetul,
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit.
Iar crivățul țipă… — dar el, ce-a greșit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare și-n gându-i s-afară,
Și luna e rece în el, și pe cer.
Și bezna lungește o strașnică gheară,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer.
Și luna e rece în el, și pe cer.
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește,
Pe ziduri, aleargă albastre năluci.
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpita, trosnește, vorbește.
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea…
Ascultă, și cântă, și tânăr refii…
În slava-nvierii îneacă oftarea…
Avut și puternic emir, voi să fii.”
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea
Și-n alba odaie aleargă vibrarea.
Răstriștea zăpezii de-afară, dispare…
Deasupra-i e aur, și aur e-n zare,
Și iată-l emirul orașului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul…
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc… —
Havuzzele cântă… — voci limpezi șoptesc…
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.
Și el e emirul, și are-n tezaur,
Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.
Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze și crini
Djamii — minarete — și cer ce palpită.
Și el e emirul, și toate le are…
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței — ce este — dispare
Iar el e emirul, și toate le are.
Spre Meka-l răpește credința — voința,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.
Dar Meka e-n zarea de flăcări — departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de păseri, nici pomi, nici izvoare
Și dulce e viața în rozul Bagdad.
Și dulce e viața în săli de-alabastru,
Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumină din lotusu-albastru.
Dar iată și ziua când robii și-armează…
Camile gătește, și negri-armăsari,
Convoiul se-nșiră — în zori scânteiază,
Pornește cu zgomot, — mulțimea-l urmează,
Spre porți năpustită cu mici și cu mari.
Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roșu-oranisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-și orașul în roza idilă…
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…
Și lacrima, clară, lucește, și pică…
Din apa fântânii pe care o știe
În urmă, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfașoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeași e apa spre care venea
Copil, să-și alinte blândețea în ea
Și-ntreaga, fântâna, e tot cum o știe.
E tot cum o știe, — dar, șearbăd la față,
Sub magică-i umbră, un om se răsfață…
Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,
Viclean la privire, și șearbăd la față.
De nume-l întreabă emirul, deodată,
Și-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge și eu.
— La Meka? La Meka?.. — și vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.
Și pleacă drumetul pe-un drum ce cotește…
Pocit, șchiop și șearbăd, abia se târăște…
Și drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și drumu-ocoleste mai mult — tot mai mult.
Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia-l așteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nșiră camile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.
În largu-i pustia, să treacă-l așteaptă
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg
Și el naintează, dar zilele curg.
Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Și el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nisip, și deasupra, cer roșu — ș-atât
Și toți naintează sub flăcări de soare.
Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Și tot nu s-arată orașul preasfânt
Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
Și n-o-nviorează suflare de vânt
Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.
Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,
Verdeață de oază cu dor așteptată…
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Camilele-aleargă săgeată și ele,
La cântecul apei se fac ușurele…
Izvor sau cisternă în clipa le scurg
Dar chinul reîncepe, și zilele curg.
Și tot nu s-arată năluca sublimă…
Și apa, în foale, descrește mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu și mai greu…
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, și mândre camile.
Și tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în traiști se sfârșesc…
Prădalnice zboruri de păseri, sosesc…
S-aruncă pe leșuri cu ciocuri deschise,
Camile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…
Doar negrele păseri mereu se-nmultesc
Și tot nu s-arată cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă…
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.
Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu camile…
Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile…
Nainte — în laturi — napoi — peste tot,
Oribil palpită aceeași culoare…
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roșu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.
Și foamea se face mai mare — mai mare,
Și, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliți…
Cutremur e setea, s-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliți.
Abia mai pășește cămila ce-l poartă…
Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…
Dar iată… — părere să fie, sau, ea?..
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Lucește… Emirul puterea și-o strânge…
Chiar porțile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! s-aleargă spre ea.
Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Și albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe și dânsa să meargă
Cu pașuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Și albele ziduri, lucesc, — strălucesc!
Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă…
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Și poamele de-aur lucesc — strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.
Rămâne nălucă, dar tot o zărește
Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint,
Și tot către ele s-ajungă zorește,
Cu toate că știe prea bine că-l mint
Și porți de topaze, și turnuri de-argint.
Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufașă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul țintit,
Și vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă…
Și-n Meka străbate drumetul pocit,
Plecat șchiop și șearbăd pe drumul cotit
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă…
Și moare emirul sub jarul pustiei
Și focu-n odaie se stinge și el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Și frigul se face un brici de oțel…
Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie
De lupi care urlă, — ș-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ș-acea izolare, ș-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…
Murit-a emirul sub jarul pustiei.