Miron Radu Paraschivescu - Nevasta Necredincioasă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Credeam că e fată mare,
când am dus-o pe cărare;
da’ şi eu – ce minte proastă! –
n-am bunghit că e nevastă.
O fi fost ea ca zambila,
dar mersei mai mult cu sila.
Şi pe urmă n-aş mai spune…
Era noaptea de tăciune,
felinarele s-au stins,
licuricii s-au aprins.
Într-un colţ, când făcea fâţe,
îi scap mâna pe la ţâţe,
şi treceau prin ea fiori
ca miresmele prin flori.
Poci să nu pici în ispită,
mândră cum era gătită?!
Că rochia îi strălucea
de să bagi briceagu-n ea.
Era noaptea de tăciune,
pomii-nalţi, din altă lume,
şi se-auzea prin vâlcele
cum urlă câinii la stele,
Trecurăm şi peste iaz,
am mai sărit un pârleaz
şi-am culcat-o-ntr-o grădină,
lâng-un pom, la rădăcină.
Mi-am scos de la gât cravata,
şi-a lepădat rochia, fata.
Scot cuţitul din curea,
ea, cămaşa cu dantea.
Nici crinul, pe ochii mei!
n-are piele ca a ei;
nici un diamant de-ar fi,
ca ea tot n-ar străluci.
Şoldurile ei, prin deşte
îmi scăpau, să zici că-i peşte;
şolduri mici, de fată mare,
când de foc, când de răcoare.
De când mama m-a făcut,
aşa drum n-am mai bătut;
călăream pe luna plină,
trupul ei de ciută lină.
D-apoi cum m-a dezmierdat,
poci să spui, când eşti bărbat?
că doară n-oi fi candriu
nicio taină să nu ţiu!
Iubită şi sărutată,
plină de ţărână toată,
am purtat-o binişor,
pân-acasă, sub pridvor.
Dimineaţa, pe răcoare,
avea-n ochi mărgăritare.
Eu, ca un ţigan ce sunt,
am obraz şi am cuvânt.
Dar pe cinste i-am făcut
o cutie de cusut;
şi dintr-ale mai frumoase:
galbină, şi de mătase.
Da’ nu m-am îndrăgostit,
numai unde m-a minţit:
muiere de om cu stare,
zicea că e fată mare
când am dus-o pe cărare.

Federico Garcia Lorca - Nevasta Necredincioasă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și eu mi-o dusei la râu
crezând-o că este fată,
când ea era măritată.
În Santiago-ntr-o noapte,
virtutea i-am dat deoparte.
Felinare se stingeau
și greierii scârțâiau.
La ultima cotitură
mâinile-mi de sâni dădură
și, din somn, odat’ se-aprind
ca floarea de hiacint.
Jupa ei cea apretată
îmi foșni-n urechi îndată
ca mătasea sfâșiată
de zece cuțite-o dată.
Fără raze strălucind,
copacii dădură-n floare
și câinii, la depărtare
de râu, se-auzeau lătrând.
*
N-am ținut cont nici de mure,
nici de scai, de trestii dure
și, sub părul ca o claie,
făcui groapă în noroaie.
Eu, dacă mi-am scos cravata,
ea-și dădu rochia gata.
Eu, centura cu pistoale,
ea mai scoase patru țoale.
Nici nardul, nici scoica moale
n-au o față-atât de fină,
luna, cu-ale ei cristale,
nu emană-așa lumină.
Coapsele îi lunecară
precum peștii în cârlig,
jumătate, foc și pară,
altă jumătate, frig.
În noaptea aia-am fugit
pe un drum cum altul nu e,
pe-o mânză de mărgărit,
fără scări și fără frâie.
Nu pot spune, ca bărbat,
câte mi-a mai îndrugat,
În lumina-nțelepciunii,
mă abțin, nu cum fac unii.
De nisip și sărutări,
o dusei, murdară toată,
jos, la râu. În adieri,
crinii se băteau în spadă.
M-am purtat așa cum sunt,
un țigan adevărat.
Să coasă, un coș i-am dat,
de satinuri galben-unt.
De iubire, să n-auz,
că ea era măritată
și mi-a spus că este fată
când cu ea la râu m-am dus.

nevasta necredincioasa – Versuri.pro

Miron Radu Paraschivescu - Nevasta Necredincioasă

Federico Garcia Lorca - Nevasta Necredincioasă