În raza candelei mereu
Sub care sufăr şi creez
Noi ne unim cu Dumnezeu.
Dar voi?! Cu cine?! Cu ce crez?!
Cu ura pentru tot ce-i sfânt,
Cu ura pentru-acest pământ
Ce v-a primit frumos – pe câţi! –
Iar voi aşa ne mulţumiţi…

Ai noştri sunt aceşti stejari –
Aşa străbunii mari ne spun.
Suntem cu dânşii solidari.
Cu cine voi?! Cu ce străbun?!
Cu ura pentru-al nostru prag.
Cu ura pentru-acest meleag
Ce v-a primit frumos pe – câţi! –
Iar voi aşa ne mulţumiţi:

Tot cu „baran” şi cu „ţigan”
De parc-aţi fi de-ntâiul sort,
Iar ceilalţi – pleavă sau ciurlan,
Pătând al vostru falnic port.
Voi care spuneţi supăraţi,
Că ne hrăniţi şi ne-mbrăcaţi,
C-aţi dus pe umeri un război,
De parcă nu l-am dus şi noi;
Că-n mod neîndoielnic, cert,
(Aşa ne spuneţi deseori)
Am fost în toate un deşert,
Iar voi l-aţi semănat cu flori…

De parcă n-am avea din moşi
Un Cânt, un Toma Alimoş,
Un Ştefan sau un Cantemir,
Iar sus Luceafărul martir.
Vă credeţi prea de tot grozavi
Şi vă uitaţi chiorâş la Prut
Ce în ai noştri ochi jilavi
Cu toată apa a-ncăput;
Pe-a cărui valuri ce ne dor
Se scutură de-atâta dor
Toţi teii lui Mihai cel drag
Si-ntregul doinelor şirag.

Da, suntem mioritic neam,
Venim din Marele Poem,
Noi nu râvnim alt Râu şi Ram
Şi altă vină nu avem
Decât aceea, domnii mei,
De-a va primi cu vin şi miei,
Cu „Să trăiască! ” „Să trăiţi! ”,
Iar voi aşa ne mulţumiţi:
Cu ţâfnă, cu-njosiri, cu zoi
Şi cu venin ce şerpi îl scuip,
Şi asta chiar în prag la noi,
În propriul, tristul nostru cuib.
Răbdăm. Dar totul, negreşit,
Pe lume are un sfârşit,
Un capăt toate au sub cer:
Răbdare, umilinţe, tăceri…
Da, totul are un sfârşit!
Suntem. Venim. Am răsărit!