Giorgios Seferis - Mycena

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dă-mi mâinile tale, dă-mi mâinile tale, dă-mi
mâinile tale.
Am văzut în noapte
vârful ascuțit al muntelui,
am văzut câmpia inundată până departe
de lumina unei luni nevăzute,
am văzut, privind înapoi,
negrele pietre ghemuite
și viața mea întinsă ca o coardă
început și sfârșit,
ultima clipă,
mâinile mele.
Se scufundă cine ridică marile pietre,
pietrele acestea le-am ridicat cât am putut
pietrele acestea le-am iubit cât am putut,
aceste pietre, soarta mea.
Rănit de propriul meu pământ
chinuit de propria mea cămașă,
condamnat chiar de zeii mei
aceste pietre.
Știu că ei nu știu, dar eu
care am urmat adeseori drumul
de la ucigaș la victimă
de la victimă la pedeapsă
și de la pedeapsă din nou la ucigaș,
pipăind
nesfârșita porfiră
în noaptea aceea a întoarcerii
când au început să șuiere Eumenidele
pe iarba pierită –
am văzut șerpii încolăciți cu vipere
înfășurați pe soiul rău,
destinul nostru.
Glasuri din piatră, din somn,
mai adânci în acest loc unde lumea se-ntunecă,
mai adânci în acest loc unde lumea se-ntunecă,
amintire a muncii înfigându-și rădăcinile
în ritmul uitatelor picioare
care au lovit pământul.
Trupuri cufundate sub temeliile
celuilalt timp, goale. Priviri
ațintite într-un punct
pe care oricât ai vrea nu-l distingi:
sufletul
care se luptă să-ți devină suflet.
Nici chiar tăcerea nu-ți mai aparține
aici unde pietrele de moară s-au oprit.

Mycena – Versuri.pro

Giorgios Seferis - Mycena