mortua est – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Mortua Est

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce își moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De lună regina pe rând vizitate.
Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
O rază te-nalță, un cântec te duce,
Cu brațele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer.
Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb și rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu.
Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?
Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cântă;
Să treci tu prin ele, o sfântă regina,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haina albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.
O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viața-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viața-i un basm pustiu și urât.
Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune.
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimica.
Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru cum lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne.
S-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ți dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.
Și totuși, țărâna frumoasă și moartă,
De racla ta răzăm eu harfa mea spartă
Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.
Ș-apoi… cine știe de este mai bine
A fi sau a nu fi…, dar știe oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Și multe dureri-s, puține plăceri.
A fi? Nebunie și tristă și goală;
Urechea te minte și ochiul te-nșală;
Ce-un secol ne zice ceilalți o dezic.
Decât un vis șărbăd, mai bine nimic.
Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-așteaptă deschise,
Și nu știu gândirea-mi în ce să o strâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?
La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens într-astea, e-ntors și ateu,
Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

Mihai Eminescu - Mortua Est!

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce-şi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.
Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.
Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas.. alb şi rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu.
Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?.
Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;.
Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.
O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât.
Dar poate.. o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune..
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.
Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne..
Ş-atunci de-a fi astfel.. atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut..
Atunci acest înger n-a fost decât lut.
Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.
Ş-apoi.. cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi.. dar ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.
A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.
Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?.
La ce?.. Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?.
De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

513 feat Versoo - Mortua Est

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Lipsa ce a rămas în locul lui – e durere,
Cuvântul lui s-a transformat – în tăcere,
Dorința lui neîmplinită – să nu sufere
Cei care l-au crescut de mic și i-au dat putere.
Știa cel mai bine să prețuiască tot ce are,
Știa când și ce să spună, atunci când doare,
Simțeai căldură printr-o simplă-mbrățișare
Și printr-o singură privire – vedeai că nu-i ca fiecare.
Prietenia adevărată, doar el știa s-o arate
În el vedeai mereu o liniște, un frate,
Ca un înger te ferea de rău și de păcate
Îți dădea curaj, putere și speranță, să le treci pe toate.
Uneori balanța vieții, pare a fi dură,
Deseori clipele tinereții trec și trec cu ură,
Cu Flori perechi și lacrimi de tristețe ce nu mai au măsură,
Ce curg pe-ale noastre fețe.. suferința e pură..
În zi sau noapte, tot se mai aud șoapte
Din amintiri păstrate, din cuvintele lui și fapte
Din sufletul bun care, acum în ceruri zace
Noi trăim și-l pomenim, odihnească-se în pace. [x2]
După ce pierzi apar tot felul de întrebări
Și azi ele sunt mai multe-mai multe decât ieri,
Cum ar fi dacă : A fost din nou prostia omului,
Sau așa i-a fost soarta, a fost voia Domnului?
Ale lui cuvinte mereu le voi ține minte,
Că tre să ne ținem, să mergem înainte.
Am să trec peste tot ce mi se pune-n cale
Chiar dacă va fi multă tristețe, suferință și jale.
Păcat că roata timpului, nu-ntoarce înapoi,
În 2010, 19 august în seara de joi,
Ca noaptea pe 20 viața lui să n-aibă un sfârșit de drum,
Să schimb măcar ceva, să nu spun tot ce spun acum.
Dar acum spun sau cânt, în suflet plângând, că dintre toți cei cunoscuți la rând pe Pământ era cel mai bun și bland, iar eu. rămân cu-nsingur gând. dacă viața-i scurtă. atunci ne vom revedea curând..
În zi sau noapte, tot se mai aud șoapte
Din amintiri păstrate, din cuvintele lui și fapte
Din sufletul bun care, acum în ceruri zace
Noi trăim și-l pomenim, odihnească-se în pace. [x2]
[Versoo]
Tu suferi crezi vrei, îți amintești că n-ai dai,
Tribut parai trecut în rai erai să-l cauți,
Mașina-i vântul, l-a vândut pe kilometri/oră,
AAAAAAAA.. Cuvântul plânge cu timpul soră!!!
Împăcat cu gândul, că omul cât trăiește-nvață,
Ai învățat că omul cât trăiește-i zdreanța,
Îngheață sentimentele sentințele vorbesc de soartă,
Sentinela minții, te minte și pe drum te poartă.
Ai altă poartă, cu intrarea-n altă parte,
Strategia e să nu crezi că pierzi când vezi că pierzi la carte,
Împarte totul, în valori să ai culori ca Terra
Minimalismul omului ascunde, secret în era
În care reușești să fii mai bun ca timpu-i rândul,
Să-ți cucerești gândirea, privirea, timpul, ploaia vântul,
Cuvântu-i zero în context cu suflet, limita sunt eu în bătălia pentru zi și noapte poate
Am aflat din noapte adevăr în șoapte plânse,
Adevăr din lumânări aprinse, adevăr din vorbe zise
Și păremise că îngeru promise mort ca mine,
Și păremise că îngeru e mort ca tine!