Grigore Alexandrescu - Mormintele la Drăgășani

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mormintele. La Drăgășani.
Când vizitam odată locașurile sfinte,
Mărețe suvenire din vremi ce-au încetat,
Eu mă oprii pe valea bogată în morminte,
Unde-atâți războinici ai Greciei slăvite
Strigarea libertății întâi au înălțat.
Ziua de mult trecuse: natura obosită…
Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai ușor vânt;
Nimic viu: eram singur în lumea adormită,
Și stelele deasupra pe lunca părăsită
Luceau ca niște candeli aprinse pe-un mormânt.
Din vreme-n vreme numai, de dincolo de dealuri
Părea c-auz un sunet, un vuiet depărtat,
Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri,
Sau ca ale mulțimii întărâtate valuri,
Când din robie scapă un neam împovărat.
Și ochii-mi s-atintiră pe semnul mântuinței
Ce singur se înalță în locul de suspin,
Protector al durerii, nădejde-a suferinței,
Labarum vechi al luptei, simbol al biruinței,
Prin care-a-nvins barbarii creștinul Constantin.
Și mă gândeam l-aceia ce umbra-i învelește,
La Grecia modernă ce ei au sprijinit;
Căci jertfa pentru nații la cer se primește,
Căci sângele de martiri e planta ce rodește
Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit.
Precum cei dintâi preoți ce crucea o purtară,
Din peșteri, din pustiuri, săraci, disprețuiți,
În circ, amfiteatre, puterea înfruntară,
Pe purpura română credința așezară,
Și-nvinsera pe idoli în Capitol slăviți.
Așa sângele-acelor ce-aicea se jertfiră
Născu pe-ai libertății vestiți răzbunători;
Parnasul și Olimpul cu fală se priviră
Când flotele barbare zdrobite le zăriră,
Și flacăra din ele suindu-se la nori.
Sunt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase,
Sunt mari cum fu robia sub limpedele-i cer,
Și lupta și izbânda a Greciei frumoase,
Iar Botari, Miauli, colosuri fioroase,
Se par ca demizeii eroi ai lui Omer.
A! dac-a ta viață de lume admirată,
Când nației gemânde venisesi ajutor,
De asprele ursite nu ar fi fost curmată,
De-ai fi văzut tu ziua în ceruri însemnată,
Arold al deznădejdii sălbatic călător.
O nouă epopee, poemă strălucită,
Crestina Iliada pământu-ar fi-ncântat.
Ca trâmbița-nvierii de suflet presimțită,
A veacurilor stinse cenușa-ar fi mișcat.
………..
Pământul țării noastre e azi adăpostire
L-a grecilor țărâna; iar agonia lor
Cu jale a văzut-o a Oltului ostire,
Și semne de frăție, dovadă de iubire
Le-a dat ea îndestula în ziua de omor.
Căci nu gândiți, o umbre de lume depărtate,
Ca locul morții voastre e luptelor străin;
Oștirile creștine de cruce însuflețite,
Adesea se văzură aici împreunate
Sub Uniad românul, sub Mateiaș Corvin.
Și cât ura robiei, a patriei iubire
În limbi deosebite se vor numi virtuți,
Cât vor număra grecii între vestite zile
Ziua când Leonida căzu la Termopile,
Și cât va purta Oltul diadema-i de munți,
Voi veți trăi; căci vouă Grecia e datoare,
Căci voi ați dat semnalul la libertatea sa;
Și-n vremi de suferință, în vremi de apăsare,
Nădejde și credință, virtuți mântuitoare,
A voastră pomenire ades va deștepta.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

Mormintele la Dragasani – Versuri.pro

Grigore Alexandrescu - Mormintele la Drăgășani