Victor Hugo - Balada XIV: Domnului Charles N. Hora Sabatului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Hic chorus ingens.. Colit orgia.
Avienus
Preste zidul monastirei ce se vede-n depărtare,
luna fața-și învălește ca și pentru-o taină mare!
Duhul mieze-nopții trece și-ngrozire răspândi;
De douăsprezece oare cu-aripa-n clopot lovi.
Precum tunetul ce norii limpezește și străbate,
astfel vuietul se-ntinde pe culmele-nvecinate.
Însă iată-acum tăcere după vuiet a urmat..
S-ascultăm! Ce se aude? Ce nou glas a răsunat?
O, cerule! Bolte, turnuri, porți, ferestre sfărâmate,
parcă sunt acoperite de rețele înfocate;
iar sfințita apă ferbe clocotind în vasul său!..
Îngeri, păzitorii noștri! Scăpați-ne de-acest rău!
Printre razele albastre-a acestei fumegânde pare,
cu chiote, cu suspine, cu urlete, cu lătrare,
iată că de prin tot locul, de prin ape, munți, păduri,
se adun-acum aice căscând spurcatele guri
Vampiri, stafii și balauri, strigoi, larve, negri gnomuri,
monștri care numai iadul a visat a lor fantomuri.
Vrăjitoare-abia scăpată din mormintele pustii,
se urcă-n stejarul care s-a uscat de vijelii.
Necromani ce lungi tiare poartă-n cap cu mare fală,
unde-s scrise cu văpaie drăcești semne de cabală.
Și posomorâții demoni, iuții aprigi zburători,
vin curgând de pretutindeni precum grindina din nori.
Toți pe ușile stricate, pe coperișele sparte,
răsuflând un duh de moarte ce se-ntinde-n orice parte,
intră-n vechea monastire cu a lor domn Lucifer,
ce pe capul său de taur, poartă-o mitră grea de fer.
Diafanele lui aripi coperind cu omoforul,
altarul ce se dărâmă el își pune atunci piciorul.
O, ce groază! Iată-acum cântă-n locul cel sfințit,
unde vecinic priveghează ochiul cel neadormit!
Mâinele la danț s-apucă.. Hora mârșavă începe
ca vârtejul unui vifor ce stă gata ca să crape,
parcă iadul cu a lui gloată, pe-ntuneric învârtește,
zodiacul său pe care semnul morții strălucește.
Toți se țin acum de mână, dănțuiesc, sar, cântă, zbor,
Satan bate cu piciorul și-ndreptează glasul lor.
Ș-ai lor pași zguduind strașnic cele bolte colosale,
turbură pre morții care dorm sub petrele acei sale.
„Haide să ne-amestecăm
Toți acuma cu grămadă!
Nime-n ticnă să nu șadă,
lumea tremure și vadă
cum sabatul noi serbăm.
Satan calcă în picioare
crucile mântuitoare,
fața-i este lucitoare,
în glas mare să-i cântăm! “.
Ș-ai lor pași zguduind strașnic cele bolte colosale,
turbură pre morții care dorm sub petrele acei sale.
„Noi vom izbândi așa!
Vino soră, vino frate
din pustiuri depărtate,
de prin locuri blestemate,
grăbiți toți a v-aduna.
Iadul vă-ntovărășește
și păcatul vă-nsoțește.
căci în față vă lucește
cuvântul Anatema! “.
Ș-ai lor pași zguduind strașnic cele bolte colosale,
turbură pre morții care dorm sub petrile acei sale.
„Veniți l-a iadului torți.
Nani cu picioare sucite,
guli cu buze afurisite,
cu gâtlejile-ncălzite
de sânge-nchegat de morți.
Și voi muieri infernale,
cu gura plină de bale,
nu vă-mpiedecați în cale.
Deschideți aceste porți! “.
Ș-ai lor pași zguduind strașnic cele bolte colosale,
turbură pre morții care dorm sub petrile acei sale.
„Hohotind în locul sfânt,
Satana cu sumeție
intonează o psalmodie,
și se-ntinde cu trufie
pe-a creștinului mormânt;
iar în sfânta locuință
un demon cu sârguință
arată cu iscusință
ce-a mai făcut pe pământ! “.
Ș-ai lor pași zguduind strașnic cele bolte colosale
turbură pre morții care dorm sub petrile acei sale.
„Ieșind din mormântul său,
lepădatul să ne-arăte
haina sa plină de pete
care-l usucă de sete
aducându-i un chin greu.
Negrul levit să se suie
pe altar ca să-l descuie,
ș-ân candelare să puie
făclia duhului rău! “.
Ș-ai lor pași zguduind strașnic cele bolte colosale
turbură pre morții care dorm sub petrile acei sale.
„Satan se va bucura!
Fărmecători fioroase
cu ale voastre mâini hidoase
preste pulberea de oase
scrieți: Abracadabra!
Zburați paseri cobitoare
ce cu-aripi încântătoare
spânzurați c-o grea duhoare,
prin alcovuri pe Smarra! “.
Ș-ai lor pași zguduind strașnic cele bolte colosale,
turbură pre morții care dorm sub petrile acei sale.
„Iaca semn se dă acum!
Din nou iadul ne recheamă
să ne grăbim a da seamă
la poarta cea de aramă;
rămâie-n urmă-ne fum!
Toate sufletele mute
în tartar să se strămute,
Satan dinții își ascute;
nu mai pot scăpa de-acum! “.
Steaua zilei înălbește cele bolte colosale;
au perit cum pere visul duhurile-nfricoșate,
și morții adormind iarăși sub petrile acei sale,
pe-ale lor reci căpătâie își pun frunțile-nghețate.

monastire – Versuri.pro

Victor Hugo - Balada XIV: Domnului Charles N. Hora Sabatului