Palaghia Eduard Filip - Cain și Abel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

„Copiii mei, ce veți aprinde ofrande”,
și-a început Adam povestea, gol cu firea,
„nu eu sunt cel care-a tocmit Zidirea,
nu mie-mi cântă ploaia sarabande!
Tocmit fusese Edenul, de Cel,
care suflase-asupră-mi duh de viață,
înnobilându-mă cu suflet de paiață
și-ncă aveam în trup un blând șrapnel,
cu-arome brumării, de mugur de ceață.
În fiecare noapte, când din stele
pe bolți îmi apărea o candelă cu mir,
Eu asecundeam în coapsa-mi, ca un zbir,
vestigiile nenăscutei. Toate-acele
sclipiri, care-mi umpleau de vânt rărunchii,
de-aromele smochinului cu roade,
tot ce-alunga, din răsărituri fade,
dulceața care-mi îneca genunchii.
Duceam în mine zvonul de femeie,
cu presimțiri de umbre și jeratic,
eram când armăsar, când trup molatic,
un crin răpus pe-un rug de orhidee.
Și n-am putut să duc, eram prea-ntreg,
se poticneau de mine galaxii,
nășteam lăuntru-mi, tumultuos, copii,
irumperi de lumin’aș fi putut să leg,
eram o simfonie de explozii
plutind pe orizonturi, împletite,
zvâcneam cu spasme, aruncând pirite
din care se vor întrupa Irozii…
Și-apoi căderea, trup în două,
acoperit de brume, șerpuit, bucăți din Tot pe drumul pietruit
și Lumea asta, care-și spune Nouă!”

mituri biblice – Versuri.pro

Palaghia Eduard Filip - Cain și Abel