Louise Glück - Miezul Verii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În nopți ca aceasta obișnuiam să înotăm în cariera de piatră,
băieții inventând jocuri la care ți se cerea să smulgi hainele de pe fete
iar fetele cooperau, pentru că acum aveau alte corpuri față de vara trecută
și voiau să le etaleze, cei mai curajoși
săreau de pe stânci – învălmășeală de corpuri în apă.
Nopțile erau încă jilave. Piatra era rece și umedă,
marmură pentru cimitire, pentru clădiri pe care nu le-am văzut niciodată,
clădiri din orașe îndepărtate.
În nopțile înnorate, erai de-a dreptul orb. În nopțile acelea pietrele erau periculoase,
dar, într-un fel, totul era periculos, asta și urmăream de fapt.
Începu vara. După care băieții și fetele au început să umble în perechi
însă mereu erau unii care rămâneau pe dinafară – uneori continuau să se uite,
alteori se prefăceau că li s-a urât unii de alții asemenea celorlalți,
dar ce puteau să facă acolo, în pădure? Nimeni nu voia să fie în locul lor.
Totuși în cele din urmă ar fi apărut, ca și cum într-o noapte poate ar fi avut noroc,
poate soarta ar fi fost alta de data asta.
Cu toate astea, la început și la sfârșit eram cu toții împreună.
După treburile casnice de seară, după ce se duceau la culcare cei mici,
atunci eram și noi liberi. Nu spunea nimeni nimic, dar știam în care nopți aveam să ne întâlnim
și în care nu. O dată sau de două ori, la sfârșitul verii,
puteai să vezi că avea să iasă un copil din tot pupatul ăla.
Iar pentru cei doi în cauză, era groaznic, la fel de groaznic ca a fi singur.
Jocul se terminase. Stăteam pe pietre și ne fumam țigările,
făcându-ne griji pentru cei care nu erau acolo.
Și în sfârșit drumul către casă peste câmpuri,
pentru că mereu a doua zi era de mers la lucru.
Iar în ziua următoare, eram din nou copii, stând de dimineață pe treptele de la intrare,
mâncând o piersică. Doar atât, dar părea o onoare să ai o gură.
Iar după asta mersul la muncă, adică să dăm o mână de ajutor la câmp.
Un băiat lucra pentru o doamnă în vârstă, îi făcea rafturi.
Casa era foarte veche, construită poate în același an în care fusese construit muntele.
După care ziua începea să scadă. Visam cu ochii deschiși, așteptând noaptea.
Stăteam la ușa de la intrare când apunea soarele, urmărind cum creșteau umbrele.
Și o voce din bucătărie mereu se plângea de căldură,
voia să se termine odată cu căldura.
După care se termina cu căldura, noaptea era senină.
Și te gândeai la băiatul sau la fata cu care aveai să te vezi mai târziu.
Și te gândeai la cum o să te plimbi prin pădure și o să te întinzi,
exersând toate lucrurile alea pe care le-ai învățat în apă.
Și deși uneori nu reușeai să vezi persoana cu care erai,
nu exista niciun substitut pentru acea persoană.
Noaptea de vară sclipea; pe câmp licuricii străluceau.
Iar pentru cei care înțelegeau astfel de lucruri, stelele trimiteau mesaje:
Vei părăsi satul în care te-ai născut
și vei deveni, în altă țară, foarte bogată și foarte puternică,
dar întotdeauna vei tânji după ceva ce ai lăsat în urmă, chiar dacă
nu poți spune exact ce,
și în cele din urmă te vei întoarce să cauți lucrul acela.

miezul verii – Versuri.pro

Louise Glück - Miezul Verii