Steleverzi - Metroromanța

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

– Nu vă supărați.
– Eu nu mă supăr niciodată.
– Mai, mai e mult până la capăt?
– Mai e puțin.
– Mulțumesc frumos, mulțumesc frumos.
– Cu plăcere, nu face nimic.
(Îl simt!)
(Te simt, mă!)
(Te simt!)
(Îl simt!)
E prins într-un film fără colorit parcă,
Dar mereu merge verde ca un cedru prin gloată.
Prins prost în paradă, poartă o mască cu fața lui, invincibil!
Carnavalu-i pretext să stea pe val,
Atât cât e posibil, toți îl știu sensibil,
O stea peste siliște, în liniște mereu stins tace
Dar sub este un nestemat blestemat să caute pace.
Ca noi toți.
El pune mâna pe cuvinte, le drumu-n lumea lor,
Aude o glumă bună-n grabă și pleacă spre gura de metrou.
Deși e o zi frumoasă afară, lui îi place metroul și subteranul citadin.
Îl face să creadă că sub oraș e alt oraș mai intim, cu flori de mucegai și alte aglomerații,
Alte nații, căci oamenii se schimbă între stații.
Dar cum iese afară își pune masca de băiat serios și nu se mai satură de mers pe jos.
Simte că are sute de magistrale și peroane sub picioare și cuvintele îl depășesc în drum spre un acasă,
Vezi tu, e o zi frumoasă, dar uneori nu-i destul, nu-i destul să zâmbească.
A văzut o domnișoară azi, ea este nouă în oraș,
Are abonament nou și o trădează, modul stângaci în care îl taxează,
Felul în care calcă îngândurată că scările îi sunt străine.
Ce caută aici nimeni nu știe. Se vede că încă nu îi place drumul, mereu trage de geantă când o agită vreunu,
E înceată și firavă, se îmbracă colorat, un pardesiu târziu și un șal matinal alb.
Hoață-i fură priviri, deznodământ zilnic ca recul, că el n-are curaj să o întrebe ce și cum și,
Rămâne doar Voyeur în decor de drum. Se agită, că unde se oprește el, nu știe să îți zică!
Acum ceva ani, a văzut o altă fată-n tren, frumoasă foc, ce foc ardea tot aerul din el.
Și a privit-o zilnic până când ea a dispărut și speriat că s-a pierdut, o căuta zilnic prin subteran,
Tiran cu propria-i imaginație, vâslind vise, naufragiat în stație.
Cu ochii de felină hrănit cu întuneric, focalizând mișcări,
Pupile dilatate sceptic, sinistru și sintetic pe coridoare lungi, șoptind parcă ei:
„Unde vrei să mă duci?”.
(Unde vrei să mă duci?
Unde vrei să mă duci?)
Și-mi trosneau șine-n vene când scriam despre acest om,
O poveste a febrelor în doi ce mă trezește din somn.
Că m-am visat cu el pe același peron și îl vedeam stând stană ca un pumn de beton.
Îl simțeam inimă rea, dezamăgit că l-am scris așa, un personaj colaj din curaj cu ochi de stea,
Tăcea și nu avea curaj să-mi spună: „Sunt sătul băi să tac pune-mi vorbe în gură!”.
(Bună, știi, eu te văd mai mereu pe aici, iau același metrou zi de zi și, mă chinui de ceva timp să-ți
spun că, îmi place de tine, îmi placi mult domnișoară, așa cum mă vezi și cum te văd, și, aș vrea să
ieșim odată.)
M-ai înzestrat cu talentul ăsta bolnav de-a povesti.
Ține-mi pașii copile ce-i împart cu străini plimbați prin mine.
M-ai învățat tu riscurile meseriei de-a minți,
Nesimțit, nu pot să scriu, oricât i-aș chinui, un final fericit. Să fiu, să fii..
(Eu nu pot să scriu un final fericit.)

metroromanta – Versuri.pro

Steleverzi - Metroromanța