Adrian Păunescu - Zidul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În sfârșit, dărâmaseră zidul,
Zidul care nu ne dădea voie să ne bucurăm
Nici de cer, nici de izvor,
Nici de restul lumii.
Zidul care părea etern
Era sfărâmat acum,
Bucată cu bucată.
Nici cărămizile n-aveau cum să mai reziste
Furiei, deznădejdii, revanșei.
Să se termine cu acest zid!.
Și cerul reintra în drepturile lui,
Mutându-ni-se în ochi,
Și lumea începea
Să se insinueze în noi toți
Și râul ducea, tumultuos, la vale
Praful de pe mâinile noastre.
Intraserăm, toți, în râu, să ne spălăm
De urmele zidului abia dărâmat
Și ne bucuram
Că dărâmaserăm zidul
Și-l simțeam curățându-se
De pe mâinile noastre
Din pletele noastre,
Ne scăldam și noi
Liberi, în sfârșit,
Ne curățam de mizeria zidului.
Ducă-se unde-o vrea, murdar cum e,
Otrăvit cum e,
Zidul nostru,
Zidul nemișcării noastre,
Zidul izolării noastre,
Zidul închisorii noastre,
Zidul umilinței noastre.
Și râul ducea la vale
Amintirea zidului nostru.
Și, cum beau din el,
Cum mureau
Animalele de la câmpie.
Se prăbușeau în râul murdar
De amintirea zidului
Și nici nu terminaserăm noi să ne spălăm de zid,
În susul râului,
Că, în josul râului,
Zidul reapăru.
La început ca o simplă aluviune
De ciment colectat
Și reținut
Din exuberanța
Participanților la dărâmarea
Zidului anterior.
Dărâmat în amonte,
Zidul creștea în aval
Și, când ne dădurăm seama
Că zidul renaște,
Voirăm să protestăm
Și să ne mirăm.
Dar ne fu imposibil
Să ne smulgem picioarele
Din apa infectă a râului.
Că, pe gleznele noastre,
Până către genunchi,
Praful de zid urcase,
Întărindu-se în apă,
Și, ca într-o lavă,
Ne simțirăm cuprinși
În zidul pe care de-abia îl dărâmaserăm
Și care acum, încet,
Urca din aval în amonte,
Întărindu-se în apele râului.
Zidul etern.
Zidul acesta,
Făcut din praful
Zidului anterior
Și de care abia ne spălaserăm.

metafora zidului – Versuri.pro

Adrian Păunescu - Zidul