Costel Zăgan - Eminescu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Eminescu / poetul poeților / poet get-beget. / Costel Zăgan, Cratima poeziei →

Eusebiu Camilar - Prefața

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Prefața autorului, în versuri, la Valea Albă, dramă în patru acte, în versuri, de Eusebiu Camilar, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957.
Înalte imnuri, elegii domoale,
Nu-i timp destul să vă-mpletim în jerbe!
Cu cât ne sunt nouă tâmplele mai goale,
Pădurile se-nalță mai superbe..
Îmi pare rău că timpul n-o s-ajungă
Pentru atâtea ode și litanii;
Cu cât cărarea vremii e mai lungă
Cu-atât încet ni se scurtează anii..
Alcătuit-am doar o tragedie,
Din stinse vremuri, simple și mărețe,
Și-a fost alcătuirea jucărie,
Căci am gândit-o-ntreagă tinerețe..
Îmi amintesc, când, scriituri și semne
Descopeream sub florile ruginii
Vechi clopotari cu-nfățișări solemne,
Se înșirau la rând, alexandrinii..
O tragedie-n versuri? Cum vă pare?
Cu patimă am scris așa, anumea,
Am vrut să sparg obșteștile tipare,
Nici astăzi să nu fiu în rând cu lumea..
Am îndrăznit! Ei, și? Cu opul gata
Aștept aici, neașteptat de nime,
Și știu prea bine care mi-i răsplata,
Când voi aveți imperiale rime..
Și totuși vin, voi, făurari de versuri,
Cu cea mai mare dintre cutenzanțe,
Să urc prin arzătoare universuri
Pe aripile acestor prime stanțe..
II.
O, știu că Eminescu-i cel mai mare,
Că nentrecut rămâne, un mileniu,
Și totuși, când încep să scriu, îmi pare,
Că am aripi titanice, de geniu,
Că mă măsor atunci cu infinitul,
Că timpul îl robesc sub a mea pană,
Că marmora o-nfrunt și-nfrunt granitul,
Într-o statuie jupiteriană,
Pe Keops îl întrec în măreție,
Pe marii Sciți din ale vremii valuri,
Ce se-ngropau cu mândra lor armie
Să putrezească-n uriașe dealuri,
Că rup sigilii de pe noi concepții,
Că vor țâșni izvoare de lumină
Atât de orbitoare, că-nțelepții
Din lungul vremii, vor cădea în tină,
Acoperindu-și fața cu veșmântul
Orbiți de revelații geniale..
Când scriu, o simt prea bine cum cuvântul
Exprimă adevăruri epocale,
Și râd în sine-mi spre antichitate,
Spre Evul Mediu râd! Poeți? Renașteri?
S-au stins în noaptea vremii, toți și toate..
Atunci încep întâile cunoașteri,
Istoria începe doar în clipa
Când îmi așez creionul pe hârtie,
Când vine insomnia cu aripa
Să mă vegheze-n vechea mea chilie..
E, Cronos, sclavul meu! Îl țin sub scaun,
Pân’ ce-mi sfârșesc poemul, dimineața;
Atunci, se pierde-n codri, ca un faun..
…………….
Pe cei ce n-au simțit în gene ceața
Amărăciunii, eu îi rog să tacă!
Nu sunt poeți, ci risipesc cerneala!
Li-i inima și mintea prea săracă,
Dacă nu simt cum roade îndoiala..
Poeți adevărați, v-o spun doar vouă
Căci înțelegeți! Știți doar cât de crunt e..
Cu fiecare îndoială nouă
Se-ndeasă zbârciturile pe frunte..
Credeam adeseori că tinichele
Am înșirat în colier de salbe,
Deși erau ca aurul de grele..
De câte ori, în marile nopți albe,
Mai credem că supunem infinitul,
Si evurile omenirii! Însă
De câte ori ne află răsăritul,
Dezamăgiți la lumânarea stinsă..
Aceasta-i pâinea noastră! Purtăm steme
De vulturi uimitori ai îndrăznelii.
Și când sfârșim cu zborul prin poeme
Ne prăbușim în pulberea-ndoielii..
Noroc că sunt prieteni și cenacle,
Și-avem tipar! Căci altfel ce ne-am face?
Ne-am tot închide stanțele în racle,
Și cititorii i-am lăsa în pace..
III.
Îngăduiți-mi deci, prieteni fauri,
Să vă citesc istoria aceasta!
Atenția chemați-o din coclauri,
Și, de se poate, astupați fereastra,
Să nu mă vadă rudele, vecinii,
Că-n pragul bătrâneții fac tirade,
Că mă înșfac la luptă cu Elinii
Ce-au scris nepieritoare Iliade!
Ce-ar spune cumnățeii, copilașii?
M-ar socoti drept apucat de viciu,
S-ar strânge în consiliu toți urmașii
Și poate m-ar închide în ospiciu..
Degeaba s-ar căzni moștenitorii
O bucurie mare am, doar una:
Că n-ar afla în sipet perceptorii
Decât argintul ce-l revarsă luna,
Și niște manuscrise-ngălbenite,
Sărmane suveniri atât de triste,
Ce n-au putut la timp să se mărite,
Că nu erau destul de realiste..
Și de-ar afla nepoții prin cămară
Creioane rupte, pene vechi, să știe,
Că-s resturi din mașina temerară
Cu care-am vrut să zbor în veșnicie!
Și-or hotărî moștenitorii sadici,
Fiindc-am fost doar strângător de stele,
Cum să-mi înalțe monument pe Oadici.
Celebrul deal al păstoriei mele,
Să vină generații fără număr,
În iernile de mâine, să mă vadă
Cu-n început de togă pe un umăr,
Pe celălalt cu-o zdreanță pe zăpadă..
IV.
Încolo, pace! Astupați fereastra,
Și să începem.. Râdeți de pe-acuma?
Rog, ascultați întâi.. și pozna asta
Se va topi ca roua și ca bruma,
O, n-aveți grijă! Cine-o să mai știe
În câțiva ani, cum m-am topit pe ruguri
Alcătuit această cărțulie..
Pe-atunci, voi fi de mult, adânc sub pluguri..
O, n-aveți grijă, veșnicia-i mare.
Și este loc! Deci haideți la daracuri,
La scărmănat! Căci vreți cu disperare
Să potopiți întinsul unor veacuri!
Vă rog, poftiți! Iertați-mi îndrăznea
C-am năzuit să mă însor cu cerul!
Nici nu visez, părăduind cerneala
Pe lângă Pann să-mi am și eu ungherul!
Nu vă-ntristați! Rămâneți voi, poeții,
Voi, cântăreții mari, adevărații,
Să strângeți din câmpiile vieții
Belșuguri pentru alte generații..

meta-poezie – Versuri.pro

Costel Zăgan - Eminescu

Eusebiu Camilar - Prefața