lumina si intuneric – Versuri.pro

Cata feat Ana - Cum Să Te Am?

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Împiedicându-mă, m-am dezechilibrat
Și am căzut din nou pe gânduri
Am luat un pix și o foaie
Și am început să scriu niște rânduri.
Mă gândeam cum ar fi viața fără ea
Oare sunt sortit să fiu îndrăgostit
Sau e doar în mintea mea
Oricum, cu gânduri despre ea
Mi-am umplut agenda
Când răsfoiesc să văd unde am rămas
Dau mereu peste amendă
Pe care-am luat-o
Pentru iubire depășită
Riscam să fac accident
Și să rămân cu inima zdrobită.
Trăiesc fiecare clipă cu gândul la ea
Și probabil să-mi continui
Drumul fără ea în gând aș fi incapabil
Nu vreu să depind de nimeni
Dar fără ea simt că pierd
Mă văd mereu într-un loc pustiu
Unde încep să zbier.
Aș vrea să mă leapăd
De dragostea pe care i-o port
Mă simt dominat de sentiment
Și simt că nu mai suport.
Dar îmi dau seama că o iubesc
Și n-am să reușesc
O văd, îi zâmbesc,
Dar nu pot să-i spun ce gândesc.
Cum să te am?
Când peste tot în jurul meu e doar lumină
Iar întunericul sunt eu?
Cum să te am?
Când peste tot în jurul meu e doar lumină..
De-aș avea inima de piatră
Tu ai fi frigul ce sfărâmă pietrele
Tu găsești doar cheia ce le deschide
Oamenilor sufletele.
Îmi blestem zilele,
Căci dețin un destin dur
Eu sunt pionul negru
Tu regina albă
Puține șanse să te fur.
Tu ești cerul
Eu sunt pământul
Ca doi magneți când resping
Sunt cu mult sub tine
Mă-ntind, dar sunt puține șanse să te ating
Sau poate că eu sunt cerul
Că sunt puțin aerian când vine vorba de tine.
Și deși eu radiez ca soarele
Tu tot nu te uiți la mine
Tot tu ești cea care radiază
Făcând concurență la soare
Acum orgoliul meu se zbate
Căci e călcat în picioare.
Pe unde te duci
Ți se aruncă numai zâmbete
Poate sunt o moneda
Căci m-ai putea juca pe degete
Ești o scumpă, fapt pentru care
Nu-mi pot permite a te obține.
Îmi pui sechestru pe gânduri
Căci nu-mi pot lua gândul de la tine
Ești persoana ce mă face să mor,
A avea un viitor lângă ea
Fac eu pe zmeul
Dar tu ești vântul
Fără tine nu m-aș putea înălța.
Cum să te am?
Când peste tot în jurul meu e doar lumină
Iar întunericul sunt eu?
Cum să te am?
Când peste tot în jurul meu e doar lumină..
Cum să te am?
Când peste tot în jurul meu e doar lumină
Iar întunericul sunt eu?
Cum să te am?
Când peste tot în jurul meu e doar lumină..
Cum să te am?
Când peste tot în jurul meu e doar lumină
Iar întunericul sunt eu?
Cum să te am?
Când peste tot în jurul meu e doar lumină..
[Iar întunericul sunt eu..]

Jorge Luis Borges - El

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Văd ochii trupului strălucitoarea
Lumină-a soarelui şi mâna ta
Atinge fir de praf şi stâncă grea;
El e lumina, bezna şi paloarea.
El e şi vede. Lung te cercetează
Cu ochi neobosiţi. El ochiul este
Ce ochii din oglindă-i urmăreşte
Cernite hidre, tigri-n ceas de-amiază.
El le-a făcut şi este fiecare
Dintre minunile ciudatei lumi
De El zidită: luna schimbătoare
Şi trunchi de cedru, ramuri şi cununi.
Cain îmi spun. Prin mine, Cel Etern
Iz de pucioasă simte din Infern.

Daniel Vişan-Dimitriu - Refugiul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În colțul de-ntuneric al sufletului meu,
Aprind o lumânare și caut un izvor
Ce viețuiește-acolo și e nerăbdător
Să-și ducă stropii negri în valea altui eu.
Și-o candelă-aș aprinde pe-al negrului altar,
De-ar fi o scânteiere să poată alunga
Oștirile de umbre cu pâlpâirea sa,
Dar ele-ar crede-o, poate, lumina din Tartar.
Mai bine-n locu-acela, fereastră să îmi fac,
Să intre-n el o rază a raiului din jur,
Să-mi lumineze totul, să văd ce e-n obscur
Și-n colț de rai tot locul de-acum să îl prefac.
Să-mi fie un refugiu când umbrele de nori
Se-apropie cu tunet de gânduri și trezesc
Fantome adormite ce-n viață năvălesc
Atunci când pleacă îngeri și-n vise nu-s păstori.
Refugiul vreau să-mi fie un colț de suflet, mic,
Să fiu în el sihastru, să-mi fiu decât al meu,
Iar când se-nseninează, ieșind din propriul eu,
Să văd că-n rostul lumii nu s-a schimbat nimic.

George Magheru - Imagini Pentru O Iubire Fericită

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

II.
Un vin ce lasă piatră se-nvecheşte,
dar piatra îl conservă, -l întăreşte.
O peşteră tăcută şi temută,
de propriile-i lacrimi susţinută,
în noaptea igrasioasă. Şi, în fine,
o ramură de laur ce-n saline
s-ar îmbrăca-n cristalele de sare
cu-aceeaşi formă, dar strălucitoare.

III.
Un fluviu turbur, mânios balaur,
dar care, unde trece, lasă aur.
Croşetă cu-ascuţişul plin de chin
dar care face straiul cel mai fin.
Uşoară pană lângă penişoară
formând aripa care-n ceruri zboară.
O piatră lângă piatră-n mozaic
alcătuind un chip de zeu unic..
O, astfel e iubirea şi o cânt,
căci am văzut natura mea de sfânt
în sufletu-ţi armonios, egal,
ca spectroscopul un preţios metal,
întâi în soare, apoi pe pământ.

VI.
Pe-o zi de vară un ocean albastru
cu fundul de furtună şi dezastru;
vapor a sărbătoare pavoazat
cu şobolani de ciumă invadat;
un parfumat salon de baiaderă
în care stă la pândă o panteră..
Şi, totuşi, ce-aş fi fără luciul mumii
pământului, iubirea, glorie-a Lumii?
În cuşca ruginită, leu ce rage,
sau fluxul mării care s-ar retrage
fiind părăsită de atracţia Lunii..

Giorgios Seferis - Lumina

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe măsură ce anii trec
se înmulțesc judecătorii care te condamnă.
Pe măsură ce anii trec și vorbești cu
mai puține voci,
vezi cu alți ochi soarele.
Știi că acei care au rămas te înșelau –
delirul cărnii, frumosul dans
sfârșind într-o senzație de gol.
Așa cum în noapte cotind pe-o șosea
pustie
vezi sticlind deodată doi ochi de animal,
care a și plecat, așa îți simți ochii;
te uiți la soare, apoi dispari în tenebre;
tunica dorică
pe care-au atins-o degetele tale și ca munții
s-a curbat, e o marmoră în soare,
dar creștetul și-l ține
în întuneric.
Pe cei ce lăsară arena
ca să ia arcurile
și l-au lovit pe îndârjitul alergător
încât văzu dinainte arena plutind în sânge,
lumea diminuindu-se ca luna
și glorioasele grădini pălind,
îi vezi în soare, în spatele soarelui.
Băieții care făceau plonjoane de pe bomprese
mai merg ca niște fuse desfășurându-și firul,
corpuri goale adâncindu-se-n lumina neagră,
c-o monetă între dinți, continuând să înoate
pe când soarele coase cu undrea de aur
pânze și lemne ude și culori marine;
mai coboară pieziș
înspre pietrele adâncului,
albele urne.
Îngerească și neagră lumină,
râs de valuri pe drumurile mării,
surâs înlăcrimat,
te vede bătrânul implorator,
când trece pe lespezi nevăzute,
reflectată în sângele lui
care a dat pe Eteocle și Polynice.
Zi îngerească și neagră.
Gustul amar al femeii care-l ucide
pe-ntemnițat
iese din valuri, ram proaspăt, ornat cu stropi.
Cântă, mică Antigonă, cântă…
Eu nu-ți vorbesc de lucruri trecute, ci de iubire;
împodobește-ți părul cu spinii soarelui,
fată brună;
Inima Scorpionului a apus,
tiranul din om a plecat
și toate fiicele mării, Nereidele, Greele,
aleargă la scânteierile celei ieșind din valuri.
Cine n-a iubit niciodată, va iubi,
în lumină.
Și tu ești
într-o mare clădire cu toate geamurile deschise,
alergi din odaie-n odaie și nu știi
de unde să privești mai degrabă
fiindcă pinii vor pleca și oglindiții munți
și ciripitul păsărilor
și marea se va goli, sticlă sfrâmată,
de la nord la sud,
și se vor goli ochii tăi de lumina zilei
cum se opresc deodată și împreună toți greierii.

Panait Cerna - Floare și Genune

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Alături de genuni răsai, o, floare,
Și pari a fericirilor icoană.
Ce mână te-a sădit, încrezătoare,
Pe margini de prăpastie dușmană?
Din adâncime, Ielele-ți cântară
Chemări ispititoare, ca-n povești.
Și râd fermecător – și cântă iară.
Tu le asculți, senino, și-nflorești.
Asupra ta, prin neguri și furtună
Al morții duh adese a trecut
Ce farmece te-au ocrotit, ce scut,
De n-a putut nici el să te răpună?
Ca un răspuns al lumii pământesti
La zâmbetul de stele al tăriei,
Tu te ridici din lumea vijeliei,
Privești văzduhul, cerul – și-nflorești.
O, floarea mea! Cu tremur și uimire
Salut avântul tău spre fericire.
De unde l-ai desprins, din ce lumină,
Surâsul dulce, plutitor în vânt?
Cum ai putut rămâne tu senină,
Nesocotind prăpastia vecină,
Ce pentru muritori ar fi mormânt?
Noi, de la rob la purtătorul stemei,
Trăim mânați în veci de dor aprins;
Dar cea mai slabă fâlfâire-a vremei
Ne zbate facla vieții pân’la stins.
Noi alergăm, zburăm spre-o rază sfântă,
Pe care-am vrea s-o coborâm în viață;
Dar cea mai slabă piedică ne-ngheață,
Și numai gândul luptei ne-nspăimântă.
Și ne-nturnăm în propria rutină,
Cu inima-necată de suspin
Nebuni și orbi! De teama unui spin,
Lăsăm să moară roza pe tulpină.
Noi preamărim umana înțelepciune
Și care-i rodul? Făurim
Atâtea umbre și-ntrebări nebune,
Prin care-a vieții spaimă o mărim:
Ce-i moartea? Pentru ce împărățește?
Ce ne așteaptă mâine? Mai târziu?
Ce-i taina care pururi izvorăște
De dincolo de leagăn și sicriu?
Și astfel viața ni se risipește;
În mâna care tremură de teamă,
Paharul darului ceresc se varsă
Și, până să-l lipim de gura arsă,
E gol – sau plin de-a lacrimilor vamă.
Nebuni și orbi! Nepricepuți ca vântul!
Noi singuri, noi, ne adâncim mormântul!
Ci tu rămâi de-a pururi zâmbitoare,
Neturburată de-al genunei glas
Sălbatecă și neștiută floare?
Surâsul tău în suflet mi-a rămas.
Aș vrea să mă avânt în lumi senine,
Dar țelul este sus și drumul greu;
Ce mult aș vrea să te răpesc cu mine
Să te sădesc adânc în pieptul meu!
Tovarăș drag! Când voi păli de jale,
Străbate-mi gândul cu mireasma ta;
Când inima va tremura în cale,
Înclină-te, tovarășe, spre ea
Și spune-i taina fericirii tale.
Învață-mă disprețul de primejdii,
Și voi aprinde candela nădejdii,
Pe marginea mormintelor flămânde;
Dă-mi tu un cer spre care să privesc,
Când deasupra inimei plăpânde
Ai suferinții vulturi se rotesc;
Și-ncrezător în ziua care vine,
Din orice lacrimă mi-aș face-o stea.
Aș înflori, aș străluci ca tine
Aș fi însuși norocul, floarea mea!

Emil Isac - Aștept

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Aștept mereu și nu știu ce aștept.
Aștept o fată să-mi vie la piept.
Aștept un blestem, ori un cântec aștept,
Și nu știu ce aștept.
Cu ochi aprinși aștept. Și tot nu vine.
Nu vine nici rău, nu vine nici bine.
Mor toate morțile în mine.
Și renasc toate viețile.
Și tot nu vine.
Aștept, aștept. Și nu știu ce aștept.
Aștept, lumină ori noapte?
Aștept, viață ori moarte?
Aștept, aștept. Și de departe
Mă cheamă ale beznei șoapte.

Eugenio Montale - Zi și Noapte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Și-o pană care zboară poate să deseneze
figura ta, sau raza jucându-se ascunsă
între mobile, lumina-ntoarsă din oglinda
unui copil, de pe acoperișuri. Pe-nconjurul
de ziduri
dâre de aburi turlele de plopi
le prelungesc și pe trepiedul tocilarului
se-nfoaie papagalul, apoi zăduful
nopții-n piațetă, pașii, mereu această dură
osteneală a scufundării, spre a ieși egali
din secole, sau clipe, de coșmar ce nu pot
să regăsească lumina ochilor tăi în ungherul
incandescent – și-aceleași strigăte și lungi
plânsete pe veranda
de bubuie neașteptată izbirea ce-ți roșește
gâtul și aripa-ți frânge, o, primejdioasă
vestitoare a zorilor,
și se deșteaptă mânăstiri, spitale
în sfâșieri de trâmbiți…

Eugenio Montale - Gropi de Toamnă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pe care coboară primăvara lunii
punând un nimb de strălucire
în orice crestătură, geamăt de vârfuri,
orbire de plase întinse și țăndări.
Va reveni, va reveni cu gerul
bunătatea unei mâini,
vor trece peste cerul depărtat
ocnașii de lumină ce ne jefuiesc.

Omar Khayyam - Lămpi Ce Se Sting - Speranțe Ce Renasc

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lămpi ce se sting – speranțe ce renasc. / Lămpi ce s-aprind – speranțe ce ... →