Corneliu Vadim Tudor - Lui Eminescu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Voi nu mă ştiţi, fireşte, luminăţia voastră,
pe-atunci eram sămânţă, sau nici măcar atât,
umblam prin labirintul trupesc al unor oameni
din care unii, poate, vă vor fi şi văzut.
Ştiu doar că-n ziua-n care voi v-aţi născut pe lume,
trei magi cu guri de aur, călăuziţi de-o stea,
s-au pogorât din munţii Moldovei să vestească
un prunc domnesc cu fruntea heraldică şi grea.
O super-novă, parcă, a explodat în iarnă
a fost şi un cutremur de tei în univers
(aceste semne, toate, le-au scris de fapt bătrânii
prin pravili şi cazanii, cu seve de neşters).
Şi aţi crescut ca feţii-frumoşi şi eraţi geamăn
cu candela de miere a limbii româneşti,
aud că fiinţa voastră lăsa prin aer urme
de forma unui clopot oceanic tras de peşti.
Aţi păstorit o ţară, apoi, cu sceptrul minţii
bătut tot în luceferi, argint şi-onihinos,
şi astfel, cum Danubiul ne străjuieşte sudul
la nord stă duhul vostru cel sfânt şi mânios.
Luminăţia voastră, voi nu mă ştiţi, fireşte,
îngăduiţi-mi, însă, a mă-nchina la voi,
să vă ating cu buze evlavioase dreapta,
picioarele bolnave în mirt să vi le-nmoi.
Şi orice vas de sânge din trupul meu nevrednic
în clipa când se lasă la chei, în zori de zi,
să îl botez cu vinul cel vechi al slovei voastre
fără de care, Doamne, nici c-aş putea trăi.
Îngăduiţi-mi, dară, să vă urez din suflet
somn lin, şi raiul dulce, şi cugetu-mpăcat —
încolo, neamul vostru e bine şi v-ascultă
aşa cum se cuvine s-asculţi de-un împărat! …

Lui Eminescu – Versuri.pro

Corneliu Vadim Tudor - Lui Eminescu