loreley – Versuri.pro

Christian W Schenk - Un Prieten la Loreley

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Unui prieten.
Odată te-a chemat în vis,
Pe când la masa ta scriai
Povestea veche-a lui Narcis,
Frumoasa blondă, Loreley.
O stâncă doar ce ți-a părut
A fi o fermecată zână
Ademenit fiind de-un sărut
Să-ți fie veșnică stăpână.
Tu n-ai crezut că zâna doar
Te amăgește cu un cânt
La poalele lui Sankt Goar
Să-ți facă-n valuri un mormânt.
Nu vezi cum Rinul te momește,
Vârtejurile te doresc,
Fluviul spre stâncă se mărește,
Dorințele însă îți cresc.
Te-ai dus fără să scrii poemul
Cel început acasă încă;
Ți-am povestit întreg blestemul
Că Loreley e doar o stâncă!

Guillaume Apollinaire - Loreley

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La Bacharach de-o vrăjitoare blondă se zvonea
Mureau pe rând bărbaţii îndrăgostiţi de ea.
Episcopul chemând-o-ntr-o zi la judecată
Orbit de frumuseţea-i o şi iertă îndată.
O, Loreley, frumoaso cu ochi de nestemate
Ce mag a pus în tine puterea-i fără moarte.
Sătulă sunt de viaţă, mi-s ochii blestemaţi
Căci au murit, părinte, privindu-mă bărbaţi.
Mi-s ochii două flăcări, nu nestemate rare
Zvârliţi-i dar în flăcări să-şi afle-a lor pierzare.
În flăcările tale eu ard, copila mea
Să te condamne altul, tu m-ai vrăjit deja.
Nu râdeţi, preasfinţite, rugaţi-vă deci iute
Daţi semn să mă omoare şi Domnul să vă ajute.
Iubitul meu plecat e pe-ndepărtat meleag
Daţi semn să mă omoare, căci n-am nimica drag.
Mi-e inima bolnavă, eu trebuie să mor
De m-aş privi-n oglindă, ar trebui să mor.
Mi-e inima bolnavă, căci n-am pe-al meu iubit
Mi-e inima bolnavă de când m-a părăsit.
Episcopul la sine trei cavaleri chemat-a
Duceţi-o-n mânăstire, e rătăcită fata.
Te du, nebună Lore, cu ochi tremurători
Vei fi în alb şi negru măicuţă mâine-n zori.
Porniră-apoi toţi patru la drum peste muscele
Îi implora frumoasa cu ochii plini de stele.
Lăsa-ţi-mă o clipă pe acel mal frumos
Ca să mai văd o dată castelul meu frumos.
Şi să-mi mai văd în fluviu ochi limpezi, blonde plete
Voi merge-apoi în schitul de văduve şi fete.
Zburda pe stâncă vântul prin părul ei bălai
Strigară cavalerii: O, Lore, Loreley!
Pe Rin soseşte-o luntre, e el de bună seamă
Iubitul meu e-ntr-însa, el m-a văzut, mă cheamă.
O, inima-mi se-nmoaie, iubitul meu soseşte
Atunci ea se apleacă şi-n Rin se prăbuşeşte.
Căci s-a văzut în unde frumoasa vrăjitoare
Cu ochii săi ca Rinul, cu părul ei de soare.

Heinrich Heine - Loreley (Traducere Octavian Goga)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu nu știu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veșnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.
Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Și cresc ale munților creste,
Mare strălucind în amurg.
Pe stâncă, un chip de femeie
S-arată din negură, blând,
Brățara-i de aur scânteie,
Ea-și piaptănă părul cântând.
Ea-și piaptănă părul și cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă și te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!
Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică-i dus,
Nici valuri, nici stânca nu vede,
El caută numai în sus.
Vâltoarea-l izbește de coasta
Stâncoasă și moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

Heinrich Heine - Loreley la Sankt Goar (Varianta)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu nu știu ce-i astăzi cu mine
De ce gânduri triste-mi răsfir!
Un basm din vremuri străbune
Îmi fulgeră iar amintiri.
E seară și-n aer plutește
Un ritmic tact de pe Rin,
O stâncă din mijloc sclipește
Sub soarele morții-n declin.
Acolo, pe vârf, minunată,
Stă zâna cu părul bălai,
Își piaptănă părul și cată
Spre maluri din dulcele-i rai.
Un pieptăn de aur o mângâie
Și cântă un cântec vrăjit,
Natura toată reînvie
Și valurile au amuțit.
Pescarul de jos o privește
Vrăjit în al nopții mister.
Totul în jur strălucește
Și el e cu ochii spre cer.
S-a dus pescarul în valuri
Murind într-o lună de mai
Și asta a făcut-o-ntre maluri
Cu cântecul ei Loreley.

Anghel Dumbrăveanu - Fantezie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Era o zi de vară la țărmul mării-n nord,
Cu soarele pe plajă suav precum un vin.
Foșneau în vânturi pinii ca marea în fiord,
Te oglindeai în mine ca Loreley în Rhin.
Chemam din larguri marea cu mii de flori albe,
Să-și verse-argintăria lângă picioru-ți fin;
Și visele-mi în preajmă-ți zburau cu aripi dalbe,
Dar tu-mi cântai în suflet ca fata de pe Rhin.
Aș fi voit cu brațul să te-nfășor ca vântul
Și ca lumina verii să curg pe șoldu-ți plin,
Să trec prin păru-ți moale, și-n briză răsfirându-l,
Să sting din mine cântul călătorind pe Rhin.
Erai acolo-naltă, dar rămâneai departe,
Te-apropiam cu gura, dar lunecai felin;
Simțeam aproape clipa ce și-astăzi ne desparte,
Reeditând finalul legendei de la Rhin.
S-a frânt în valuri luntrea iubirii-nfiripate,
Dar ochii tăi și astăzi mă ard ca un suspin.
Mă chemi din depărtare cu brațele-nălțate,
De-mi pare-un cântec totul, cu-o fată de pe Rhin.