literatura clasica – Versuri.pro

John Milton - Paradis Pierdut (Fragment)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

PARADIS PIERDUT (Fragment).
John Milton.
Cartea I.
De-a Omului primă nesupunere, și fructul
Acelui interzis copac al cărui gust de moarte
Aduse moarte în Lume, și tot necazul nostru,
Cu dorul Edenului, până un Om mai înalt
Ne readuse, redând tronul de har,
Cântă, Muză cerească, cum, pe vârful tainic
Al Orebului, ori Sinai, ai inspirat
Acel cioban ce primul învăță alesul grâu
În început cum ceruri și pământ
S-au ridicat din Caos: ori, dacă muncelul Sion
Te-ncântă mai mult, și izvorul Siloa ce curse
Iute la oracolul lui Dumnezeu, atunci
Invoc ajutoru-ți cântului meu cu țipăt,
Că nu cu zbor jos vreu să trec
Peste muntele Aonian, în timp ce urmărește
Lucruri neîncercate încă în prosă ori în rime.
Și înalt tu, O Spirit, ce preferi
În loc de orice temple inima dreaptă și pură,
Mă învață, căci tu afli; tu dintâi
Fuși și cu aripi sfinte întinse,
Turturea dormind în vast Abis,
Dându-i viață: ce în mine-i bezne
Iluminează, ce-i slab apără și păzește;
Că, la înălțimea acestei mari lupte,
Să pot declara Providență Eternă,
Și să justific căile Domnului în oameni.
Spune întâi – căci Cerul n-ascunde nimic vederii tale,
Nici adâncul câmp al Iadului – spune întâi ce cauză
Ne mișcă strămoșii, în starea fericită,
Iubită de Cer atât, să cadă
Din Demiurg, să-i calce testamentul
Pentru o poruncă, domni ai Lumii mai mult.
Cine-i seduse întâi către hâda revoltă?
Al infernului șarpe; a fost el cel a cărui-nșelăciune
‘Zvorâtă din pizmă și întoarcere de rău, minți
Muma omenirii, în timp ce mândria-i
îl izgoni din cer, cu toată oastea
De Angeli rebeli, de-al căror ajutor, dorind
În glorie fii peste-ai lui tovarăși,
Credea că l-a ajuns pe Cel Înalt
De se luptă, și cu vană țintă
Împotriva tronului și monarhiei de zeu,
Cercă profan război în cer, bătaie mândră,
Cu deșartă luptă. El Puterea fără Capăt
Îl azvârli în flăcări din spațiul de eter,
Cu slută ruină și combustie, jos
În pierzare fără fund, unde să vie
În lanțuri fără leac și foc urgii,
Cel ce-ndrăzni să cheme pe Dumnezeu la luptă.
(..).
{traducere de Felix Rian Constantinescu}

Firdousi - Data Desăvârșirii «Cronicii Șahilor», Adică «Șah-Name»

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Peste creștetu-mi trecură vreo șaizeci și cinci de ani,
mintea mea-n neliniști multe și-n mâhniri adânci căzu,
cu cât căutam cu râvnă vechi istorii despre șahi,
cu-atât steaua mea pe crugu-i mersul și-l încetini.
Oameni mari cu multă vază prin știință și prin neam,
mulți, vestiți, semeți, cu faimă datorată-acestei cărți,
pe degeaba și-o-nsușiră, eu deoparte stând uitat,
și privindu-i cum iau căpii, pentru ei fiind un scrib,
om plătit în a lor slujbă. Laude, atât primii,
și în ploaia-atâtor vorbe, vlaga mi se vlăgui.
Strălucitele sipeturi rămaseră sub zăvor,
și găsindu-le închise pururi, mă mâhnii adânc.
Totuși, printre ai cetății oameni luminoși, vestiți,
Abu Dolaf, Deilemitul, drept, cu duh înalt, măreț,
mi-arătă lărgimi de suflet. Abu Nasr Warrak, la fel,
pe cei de pe trepte nalte i-aplecă spre cartea mea;
și-altul, Husein, preadarnic, al lui Kotaila fiu,
nu primi a’ mele stihuri fără a mă răsplăti.
El îmi dărui veșminte, hrană, aur și argint,
el, mijloace la-ndemână-mi puse să îmi pot mișca
și piciorul și aripa. Nu mă mai neliniștii
în Kharadj și restul vieții în belșug l-am petrecut.
Și când am ajuns și anii șaptezeci și unu-n cap,
dinaintea cărții mele ceru-ngenunche, umil.
Ani, treizeci și cinci în lumea pieritoare de aici,
mă sleii de-atâta trudă, o răsplată să primesc;
dar strădania-mi fu stearpă și-acești ani lipsiți de rod.
Isprăvii istorisirea despre șahul Yezdegherd
azi, în ziua Ard numită, luna lui Sefandarmed.
Când s-au scurs de la Hegiră de cinci ori optzeci de ani
îmi desăvârșii această carte vrednică de șahi.
Fie-nfloritor deapururi tronul șahului Mahmud,
capu-i tânăr să rămână, inima voioasă-n piept!
Fie cu înțelepciune și știință și măreț!
Fie-a perșilor Făclie, Soarele arabilor!
Laudele mele-aduse lui, în lume-or rămânea;
laude primii, mulțime, laudele celor mari,
însă laudele mele—pe-ale tuturor le-ntrec!
Fie ca-împăratu-acesta înțelept să fie-n veci,
faptele-i să se-mplinească după-al inimii lui dor!
Spre aducere aminte, prin diată i-am lăsat
epopeea-aceasta care numără de șase ori
zece mii distihuri. Iată-mi dusă până la sfârșit
strălucita epopee, și-ale slavei străluciri
lumina-vor lumea-ntreagă; nu, nu voi muri și-n veci
numele meu fără moarte va trăi, c-am semănat
boaba vorbelor de bine. Orice om de pre pământ
ager, înțelept, cucernic, îmi va binecuvânta
amintirea, când în lumea pământească n-oi mai fi.
Mii de laude împrăștii, mii de binecuvântări
peste Mohamed, Profetul, și alesul lui Allah,
laude pe-atâtea încă mai aduc și la vlăstari
dintru stârpea lui preasfântă, rob supus și credincios.
SFÂRȘITUL «CRONICII ȘAHILOR»,
ADICĂ « ȘAH-NAME» A LUI FIRDOUSI,
DE BAȘTINĂ DIN CETATEA TUS.

Francesco Petrarca - Sonetul XXII [Il Canzoniere]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Se bucură că Boccaccio s-a pocăit de viața lui păcătoasă.
Mai mult mă bucur decât nava care
la țărm a tras bătută de furtună,
când oamenii simțind divina mână
se-nchină mulțumind cu ușurare;
și decât cel ieșit din închisoare,
ce funia la gât urmau să-i pună,
când văd că spada gata să-l răpună
pe al meu domn s-a rupt – minune mare!.
Și voi ce lui Amor îi cântați firea,
pe al iubirii bard, că-i cald sau plouă,
să îl cinstiți, iertați-i rătăcirea:
un pocăit slăvit e, vă spun vouă,
cum nu găsești cu toată străduirea
printre perfecți, chiar nouăzeci și nouă.