Eugenio Montale - Glas Sosit cu Lișițele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Pentru că, de mă-ntorc, mai lung apare drumul
decât cărarea-ngustă de capre ce mă duce
unde ne vom topi asemeni cerii,
iar trestiile-nflorite inima n-o alină
ci nuielele, sânge-al cimitirului,
iată-te-afar’ din bezna
ce te ținea, o, tata, drept în raze,
fără șal și beretă – n surdul freamăt
ce anunța în zori
plutele cu mineri, de-ncărcătură
semi-afundate, negre-n unda-naltă.
Umbra ce mă-nsoțește
la mormântul tău, trează,
și stă pe-o herma și-are-un zvâcnet mândru
al frunții, care iute-i limpezește
ochii arzând și durele sprâncene
de ciuful infantil,
umbra n-are mai multă greutate
decât a ta – ngropată demult, și razele
zilei, prime – o străpung iar fluturii
vioi o și străbat și o atinge
mimosa chiar fără să se închidă.
Umbra știută, cea mută care-apare,
cea descărnată de un foc lăuntric
și cel pe care ani de peste vreme
(ani pentru mine, greu) îl descărnează,
schimbă vorbe pe care eu, rigid,
pe margine, nu le aud; și poate
prima afla-va forma-n care-ardea
iubirea pentru Cel ce o-mboldise,
cellalt că amintirea care-n fii
îl încălzește să nu piară-n noul salt.
– M-am gândit pentru tine, mi-am adus
aminte pentru toți. Acum te-ntoarce
în cerul liber care te preschimbă.
Te ispitește râpa încă? Pragul
același e, iar mare ace te leagă de țărmul
meu înainte ca aripi să-mi crească,
nu se topește. Eu îmi amintesc
de-acele maluri și cu lișițele-odată
venit-am de-ale tale a te desprinde.
Cât folosește, nu-i păcat memoria,
da-i letargie de șobol, abjecție-apoi,
ce mucezește-n sine… –
Vântul zilei
topește umbra vie și cealaltă,
’ndărătnică-ntr-un mijloc ce-mi alungă
mâinile, respirația se rupe
în punctul dilatat, în șanțul care
înconjură țâșnirea amintirii.
Așa se-arată, până să se lege-n
imagini, în cuvinte, sens obscure
reminiscent, vidul nelocuit
în care-am stat și care-așteaptă până-i timpul
să se umple cu noi, să ne-ntâlnească…

lisite – Versuri.pro

Eugenio Montale - Glas Sosit cu Lișițele