Ion Caraion - Confluența

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pe câmpuri de flăcări sub care mă-nec trec
fluvii de morți în picioarele goale și-un cer
devastat – numai răni, numai răni – ne curge
prin oase, cu pietre, cu țoale când din ganguri
pitite sub tâmple, ies plante cu viermi
și cu păr pe frunze înalte.
Nu-i nicio întrebare atât de tânără,
nu-i nicio piatră atât de albă
ca drumurile tulburătoare din luna noiembrie
când sângele fetei pline de panică
a umplut pădurile de dezastre.
Într-o noapte ca asta am să mă sinucid.
Pupilele femeii vor legăna întinderi de munți –
îmi va părea rău de tot ce n-am putut crede până la capăt,
de buzele și ochii tăi, ca două bile, sub frunți.
Parcurg viziunea de amurg vegetal cu resturile dragostei noastre și zborul drumurilor oribile din luna noiembrie care vin să-ți mănânce obrajii, piciorul.
Păsările toate năvăleau pe uscat
ca-n cel mai frumos naufragiu,
în răcoarea trupului tău de peisaj îmbătat
poftim! – deschid portiera și mă plimb cu un cartilagiu,
mâinile ți le scot din umăr și petrec
sub cerul de flăcări sub care mă-nec.
E o noapte superbă ca o
Auroră
Boreală
îți scutur copacii în camera ta și-ți fac răcoare
îmi place să cânt disperarea și gigantescul
să-mi iubesc floarea bolnavă care-mi zace în carne
– și gust aerul definitiv și imens ca o revelație
prin care aud.
umbletul munților, când
sângele fetei pline de panică
a umplut pădurile cu dezastru.
Într-o noapte ca asta mă voi sinucide.
vor fi toate plantele niște teoreme, într-adevăr
îmi va părea rău de tot ce n-am putut crede până la capăt,
de obrajii tăi ca niște bame lichide
și de sânul pădurii cu bube roșii în păr.
Memorie
Era război și lepră, oamenii mureau în burg schimonosiți, îngrozitori ca niște vase negre cu flori coclite-n amurg, pe fundul apelor.
Domnii mei, domnii mei n-am să termin niciodată de scris – circul meu suferă de promiscuitate dirijată – era război și lepră – fiecare cal a trebuit să se nască încă o dată, pentru că în ordinul de serviciu a strecurat cineva explicația „bis”.
Noi aveam pactele noastre încheiate cu artificii
și compromisuri noi știam să respectăm fiecare borcan din menajerie și pentru fiecare tinichigerie am declinat câteva porții de demnitate națională și câteva noi paradisuri.
Opriți-vă!
Trăim momente de reculegere mare.
Clipele acestea nu se uită păstrate în formol sau
în lapte de var, aici și acum niciun sistem agrar nu trebuie să le ignore.
„Guvernul duce grijă de toate și are
preocupări”, știți fiecare!
Țineam la veacul acela cu energii și mașină și-am spus:
altfel ținuta noastră nu-i decât o minge ricoșată.
Fiecare cal trebuie să se nască încă o dată, nasturii s-au puit. luna motorizată a expirat
miros de benzină.
N-am să termin niciodată de scris
Oamenii și-au întins arterele în aer
ca niște sonerii frumoase, inutile
pe urmă au așteptat 40 de zile
dar profetul nu mai avea mistere și murise.
L-am pipăit curios ca un ren: putrezea liniștit între cocori fusese ultimul bogat din muzeul acela învârtit pe loc de câteva ori.
Domnii mei, vă invit la această decongestionare
de gripă și vă ofer zăcătorile mele de apă fiartă în
imobilitatea maselor pe care nu mi le pot imagina ridicate în capul oaselor vis-a-vis de pușcă mitralieră – această disperată femeie care-și gâtuie copiii pe câmpuri și țipă.
Vă invit la masa de unde n-o să puteți mânca nimic pentru că toate cadavrele au intrat în putrefacție, unde translatorii nu mai au ce căuta; iar ultima
noastră reacție rămâne netezirea acestui pântec, dezproprietarit parțial de buric.
Mai țin la veacu-acela-n orice caz cu sânii lui împăiați murdar unde profetul scos din galantar putrezea liniștit ca o lampă cu gaz.
Ce curios e hoitul în amurg!
Copii-ntinși pe saci în bătătură mâncau gunoaie, când se ștergeau la gură – era război și lepră, oamenii mureau în burg.

leproza – Versuri.pro

Ion Caraion - Confluența