lemn – Versuri.pro

Radio 21 feat Taxi Cu Shurubel Si Bogdan - Despre Smerenie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dimineața-n mare fel (Asta) la Radio 21.
Dar n-am ce-o să zici.
Eu cred că Dumnezeu preferă lemnul.
Lemnul și spațiile mici.
Eu cred că Dumnezeu preferă lemnul.
Lemnul și spațiile mici.
Pentru că tu ești
Sub pielea mea.
Hop, #lemnul
Hop, hop, #lemnul
Hop, #spatiile mici.
Hop, #lemnul
Hop, hop, #lemnul
Hop, #spatiile mici.
Eu cred că..
Eu cred că.. Dumnezeu preferă lemnul.
Lemnul și spațiile mici.
Eu cred.. că Dumnezeu.. preferă lemnul..
Dimineața-n mare fel la Radio 21
Duuuuhuuuumneze, Duuuuhuuuumnezeu preferă lemnul doie!

Gheorghe Tomozei - Stradivarius

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În Cremona ploua.
Turle de roșii olane, turle subțiri
jucau pe-acoperișurile ude,
ca niște chiparoși fumegând,
ferestrele zvâcneau în aer, mute,
numai bătrânul Stradivarius nu putea să doarmă,
în casa lui veche de piatră,
înconjurată de-o grădină fără arbori.
Sub boltă pâlpâia o lumânare,
și bătrânul cu buze de lemn
sfâșia întunericul cu mâinile lui de lemn
și vorbea
cu lacrimi de lemn împietrite în barbă:
„Auziți? Lemnul urcă în mine,
mi s-a lipit de umeri, de tâmple,
îmi macină carnea, îmi sfâșie vinele.
Deschideți-mi o rană-n piept! Sângele meu
nu mai e roșu,
lemnul fuge, se retrage-n mine ca-ntr-o cetate
moartă,
îl auziți?
Când vine negustorul de fructe, cu măgărușul lui,
îi plătesc smochinele luate, cu frunze,
și el fuge-ngrozit,
iar ieri, în fața bisericii,
doi îndrăgostiți m-au luat drept arbore
și și-au săpat numele pe fruntea mea.
Am mângâiat cu palmele mii de viori,
am tăiat toți arborii din jurul casei și i-am
sacrificat pe masa mea,
am căutat lemnul cel mai rar:
vai! chiar lemnul unor îngropate sicrie
și lemnul plătit cu aur, al unor scufundate corăbii,
și iată, lemnul s-a răzbunat.
În auz sună, răsună, viorile toate
și simt, cutremurat de durere,
cum lemnul îmi cotropește picioarele.
Visez.
Undeva, pe mare,
trece acum un convoi de corăbii:
douăsprezece corăbii venețiene, cu pânze albastre
și alte douăsprezece cu pânze galbene
plutesc, solemne, în jurul unei singure corăbii, cu gât
de lebădă,
în care e o vioară făurită de mâinile
mele de lemn,
mâinile bunului, sărmanului Stradivarius.
Corăbiile, și ele niște viori, îmi apără vioara,
mii de brațe ar voi s-o răpească.
Îndepărtate țărmuri o așteaptă. O, lacrimile mele
călătoresc pe ape.
Rădăcini de lemn se apropie de inima mea ostenită.
Le-aud. Curând, o vor zdrobi!
Cântecul mi s-a supus dar eu m-am topit, întreg,
în flacăra lui,
pădurile mi s-au supus și-acum
de lumea lor, însângerat, m-apropii.
Lemnul îmi caută fruntea înnegrită de fum,
plesnesc strunele tuturor viorilor care mor, o dată
cu mine,
e sfârșitul!
Ocrotiți-mi viorile,
viorile!
Învățăceii l-au găsit dimineața.
„E un copac fulgerat.
Să facem din el o vioară”, au spus.

Eusebiu Camilar - Vioara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Din ce copac fantastic, din mari şi vechi păduri,
Ţi s-a durat vioara cu timpul în nervuri –
Că de ridici arcuşul, uşor, ca la un semn
Se redeşteaptă timpul încremenit în lemn?
S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan:
Simţeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!
Din vastele-i întinderi profund să poţi să cânţi,
Îţi trebuie furtună grozavă să-l frămânţi.
De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcuşul tău să mişte oceanul necuprins?
De-acum voi şti: adese când treci, tu porţi solemn,
La subţioară timpul, încremenit în lemn.

Nina Cassian - În Lemn

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În lemn sunt capete de cai,
lungi picături de culoare. În lemn
sunt ochi palizi pictați
de marele pictor solemn.
Oasele slabe curg. Parcă
rotule, clavicule, femure
și mimici, ale unor fantome
denumite pădure.
Dacă-mi pun palmele
pe lemn, simt dedesubt,
lumea în două dimensiuni,
dușmana reliefului rupt.
În lemn e un timp neînvins,
un calcul de fibre. Dacă
pun gura pe lemn, încep
să cresc ca o cracă.

Tudor Arghezi - Cuiul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Într-o vreme la-nceput
Și-ntr-un leat nemaiștiut,
Care, nu pot să-nsemn,
Casele erau de lemn.
Și ulucile de scânduri,
Ca și azi, întinse rânduri,
Puse strâmb și cap la cap
Și proptite cu proțap.
Dar zburau cu fiecare
Vânt mai tare,
Case, garduri și pătule;
Și în timpurile toate.
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăștiate
Și-ncepea din nou și iar
Truda muncii în zadar.
Ca să scoli din clătinare
Iarăși doagele-n picioare
Și din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.
Cui de tapițerie
Năzdrăvan, cum altul nu-i
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Și l-a scos și arătat.
Cuiul nou o săptămâna
A umblat din mână-n mână.
A fost strâns și pipăit,
Pus pe limbă, mirosit,
Nici-un om nu înțelege
Cuiul țeapăn cum să lege,
Fără funii și curele,
Scândurile între ele.
Năzdrăvanul și golanul
Îl înfipse cu ciocanul.
Zice unul: „– Dragul meu,
Așa cui făceam și eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gândit.”