Corneliu Vadim Tudor - Lauda Țăranului Român

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Într-o măiastră, dis-diminecioară,
a fost dus în fața gurilor de foc.
Ochii lui, ca niște pui semeți de vultur,
fură puși de-o cârpă neagră sub obroc.
Martie acela, de-nceput de secol,
poleia cu vlagă firea dimprejur,
se topea lingoul de argint al iernii
sub dogoarea unui colț de iarbă pur.
Viața lui? Un uger de albină sacră
biciuit de demoni, și rănit, și supt,
plugul umilinței i-a săpat în carne
fluviile unui chin neîntrerupt.
Fericit, ca lumea, n-a fost niciodată,
nici o ființă parcă n-a trăit mai rău,
drept aceea, Christul zugrăvit pe troiți,
lua adesea chipul suferind al său.
Și cu toate astea, Doamne, ce lumină
revărsa făptura lui în univers!
El, ce se hrănise cu pelin și ștevii,
își muia în doină inima, și-n vers!
El știa tocmeala cerului și-a vieții
ce detună-n arbori și-n sălbăticiuni,
adevărul lumii, căutat aiurea
era scris în pumnii lui enormi și buni.
Cum a dus el singur, în spinare, țara,
înfruntând prin veacuri seminții și legi!
Jerfa lui ne face, azi, s-avem hotare,
grai duios și-atâtea rânduieli întregi.
…”Foc!” – avea să strige, blestemata fiară.
Pe zăpadă macii înfloriră reci.
Dar, vă-ntreb: cum poate dintr-atât să moară
Cel sortit de zodii să trăiască-n veci?.
Corneliu Vadim Tudor,
(Martirilor de la 1907)

lauda taranului roman – Versuri.pro

Corneliu Vadim Tudor - Lauda Țăranului Român