Justiție divină – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Borta Vântului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Era un om sărac – sărac, și-avea o mulțime de copii. Acu era-n vremea foametii și el a muncit v-o săptămână pe un căuș de grăunțe. Acu s-a dus la râșniță cu dânsele. După ce le-o râșnit, a ieșit afară cu căușul cu făină și s-a pornit o furtună mare și i-a luat toată făina din căuș.
Da’ el strașnic s-o mâniat. „Nu mă las eu așa cu una cu două”, și face un șumuiag de paie și pornește.
Îl întreabă un om:.
— Unde te duci, cumătre?.
— Mă duc s’astup borta vântului, că mi-a luat făina din căuș.
— Da unde-i nimeri-o?.
— Unde-a fi acolo mă duc.
Mergând el loc depărtat a ajuns pe Dzeu și sf. Petrea (erau pe pământ pe-atunci).
— Unde te duci omule?.
— Mă duc s’astup borta vântului, că mi-o luat făina din căuș.
Da D-zeu i-o zis așa:.
— Omule, nu te mai duce. Na-ți o nucă.. da pân a casă să nu zici: „nucă, deschide-te”.
Întorcându-se el înnapoi, a-nnoptat ș-a ajuns la un om și s-a rugat să-l primească să doarmă acolo peste noapte.
— De unde vii bade? Întreabă omul cela.
— Mă duceam s’astup borta vântului ș-am întâlnit un nebun pe drum și mi-o dat o nucă și-a zis să nu zic pân’ acasă „nucă, deschide-te”. Ce-a mai fi și asta?.
Femeea omului vicleană. Ia o nucă ‘n mână și zice:.
— Ia să-ți văd nuca.
Îi schimbă nuca omului. Și pe urmă se duce ‘ntr-un ocol și zice: „nucă deschide-te”.
Dac-o zis — atâte vite ce-o ieșit, oi, cai, hei, o bogăție ‘ntreagă. Știi mata, putere dumnezeiască!.
Se duce a doua zi acasă „Nucă deschide-te”. Nuca, de unde să se deschidă.
— Hai bată-mi-l Dumnezeu vânt și moșneagul lua-l-ar dracu. Mă duc s’astup borta vântului și să bat pe moșneag de ce m-o viclenit.
Ajunge iar pe Dumnezeu.
Da D-zeu, știi, putere dumnezeiască, acu era altfel la față.. nu l-o cunoscut.
— Unde te duci, bade?.
— S’astup borta vântului și să ucid moșneagul, la ce m-o viclenit.
— Na-ți, bade, un măgar. Da să nu zici pân’ acasă: „măgar baligă-te.”.
— N-oi zice.
Se-ntoarce el iar pe la omul cela. Da omul cela-l ospătează și-i dă vin să bee, și omul s-o chefăluit și-a adormit pe laiță. Da erau niște țigani cu șatra acolo ș-avea măgar și omul s-o dus ș-o cumpărat ș-a schimbat măgarul.
Omul a doua zi se scoală, ia măgarul și se duce acasă și-i zice: „măgar, fa bani!”.
Măgarul, de unde? El apuc’ un druc și ‘ncepe a dişăla măgarul.
— Acu nu-l mai iert eu!.
Se pornește să ‘ntâlnească pe moșneag și s’astupe borta vântului. Întâlnește pe D-zeu.
— Na-ți bade, o cârjă, da să nu zici pân a casă: „cârje ‘ncârjește-te”.
Ia cârja, vine pe la omul cela. Acu omul i-a dat și mai strașnic ospăț și s-a sfătuit că dac’ or vede ce-a mai da și cârja, pe urmă să-l omoare, ca să nu prepue că el i-o luat. Acu zice omul femeii:.
— Măi, femee, noi hai cu cârja ‘n zămnic (beciu) și să ‘nchidem ușa ș-a să zicem: „cârjă’ncârjește-te”.
Se vâră. Cârja unde ‘ncepe a bate ș-a sdrobi. Până omul era cu chef, până s-a trezit, ei erau uciși ca merele.
— Bade ți-om da și măgar și nuca, numa mă rog, scoate-ne.
Acu omul i-o lăsat de i-o bătut și mai bine. A luat măgarul, cârja și nuca și s-o pornit acasă.
Așa s-a făcut de bogat acu, de-a ajuns veste pân la ‘mpăratul. Atâția bani avea el, de-o semănat ș-o crescut grâu de aur. Acu ‘mpăratul a auzit că are un lan de aur ș-o trimis doi sufragii să-i dee sămânță, să semene și-mpăratul.
— Să spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face.
Împăratul când a auzit așa, strașnic s-o mâniat ș-o gătit oștire, să se ducă cu răsboi asupra lui.
Împăratul era frunte, știi, mai mare. Ș-a venit pân la ușa lui ș-o strigat să iasă afară. Da el ave bani, da tot cu straie de-a noastre, nu cu straie leșeşti. El pune cârja sub suman și ese afară. Acu ‘mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost rușine singur lui să se ducă el numa cu unul să se lupte. A zis:.
— Omule, arată-ți tu întâi puterea.
— Bine, măi împărate.”Cârje’ncârjește-te”, la tot soldatul câte două și la împăratul nouă. (Cârja era dumnezeiască, tot în cap pâcâia).
O nebunit și pe soldați și pe-mpăratul. S-o dus împăratul, ș-o rămas pace ș-o trăit bine.
Să dea D-zeu să trăiască și copiii mei așa.

Adrian Copilul Minune - Sunt Omul Potrivit La Locul Potrivit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Perversă este lumea
Perversă și rea
Numai D-zeu nu este împotriva mea
Prietenii mei au devenit dușmani
Au uitat pervers când le dădeam banii.
Perversă este lumea
Perversă și rea
Numai D-zeu nu este împotriva mea
Prietenii mei au devenit dușmani
Au uitat pervers când le dădeam banii.
Sunt omul potrivit
Locul potrivit
Am prieteni și dușmani
Dar sunt fericit
Eu rămân cu bani
Dușmanii cu ură
Și numai pământul le ascultă gura.
Sunt omul potrivit
Locul potrivit
Am prieteni și dușmani
Dar sunt fericit
Eu rămân cu bani
Dușmanii cu ură
Și numai pământul le ascultă gura.
Perversă este lumea
Perversă și rea
Numai D-zeu nu este împotriva mea
Prietenii mei au devenit dușmani
Au uitat pervers când le dădeam banii.
Când sapi groapa altuia fără să gândești
S-ar putea să cazi în ea
Și ai să te găiești
Și cu aceeași monedă vei fi răsplătit
D-zeu plătește la timp potrivit.
Când sapi groapa altuia fără să gândești
S-ar putea să cazi în ea
Și ai să te găiești
Și cu aceeași monedă vei fi răsplătit
D-zeu plătește la timp potrivit.
Perversă este lumea
Perversă și rea
Numai D-zeu nu este împotriva mea
Prietenii mei au devenit dușmani
Au uitat pervers când le dădeam banii

Alexei Mateevici - Hristos În Biserica Ierusalimului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

I.
Libanul a dat cedrii
Și aurul Ofirul,
Alesu-și-a Sidonul,
Egiptul falnic, Tirul
Tot ce avea mai mare,
Mai vederat, mai rar,
La facerea acestui
Dumnezeiesc altar.
Aicea, toată mintea,
Puterea omenească,
Pe cerul cu pământul
Voit-au să unească,
Voit-au să-mpreune
Pe om cu Dumnezeu:
Ușor era atuncea
Ce este-acuma greu.
Frumoasa Palestină
Pusese să ridice
Biserica cea mare
Lui Savaoth — se zice.
Mai patruzeci și șase
De ani a fost lucrată,
Cu marmură și aur
Spoită și-mbrăcată.
Era o fericire
Nespusă a vedea
Cum marmura cea albă
În flori se împletea
Cu aur, pietre scumpe,
Cu lemnuri felurite;
Cum se ridică-n ceruri
Coloanele-ascuțite.
Și grinzile înalte
De jos de-abia se văd,
Ușorii stâlpi în aer,
În raze se prevăd.
Când ziua albă-nuntru
Strălucitoare cade,
Cum ea de-odată-nvie
Lumina minunată,
Încât și cel mai negru,
Întunecos și rău
Și cel mai vrednic suflet
Vedea pe Dumnezeu
În mijlocul acestor
Lumini strălucitoare,
Înconjurat de stele,
Înconjurat de soare.
II.
Aici, în locu-acesta,
În Israel sfințit,
Hristos în ziua ceea
Blând, falnic au venit.
Și ochii săi primblându-și
Prin străluciri, lumină,
Care ardea în ziua
De soare, aur plină
Privind senin acele
Coloane de porfir
Mărețe-mpodobite
Cu aur de Ofir,
În fața celui roșu
Granit nespus de tare
A marmurei ca chipul
Frumoaselor fecioare,
În locul rugăciunii
Ș-al darului ceresc,
Unde scârbiții oameni
Durerea-și potolesc,
Aici unde se pleacă
Genunchiul cu plânsoare
Și ochii varsă lacrimi
Și frunțile — sudoare;
Iubirea negrăită
Adâncă, mare, sfântă
În inimă pătrunde
Ca o lucire blândă;
Pe mic îl face mare,
Pe mare-l face mic,
Măria omenească
Zdrobește în nimic;
În locul unde lina,
Netulburata pace
Din umbre trecătoare
Oglinzi de soare face,
Văzut-au Domnul nostru
O mare spurcăciune:
Pe piatră, unde numai
Genunchi plecat se pune,
Hristos găsit-au marfă
Și aur și argint,
Iar primprejur — pe-aceia
Ce spurcă lucrul sfânt:
Găsit-au târgoveții
Pungași și vânzători
De vite pentru jertfă,
Vicleni amăgitori;
Pe cei ce schimbă banii,
Herghelegii, văcari,
Cu viețile pierdute,
Cu inimi de tâlhari;
Pe cei ce-și vând și cinstea
Și sufletul întreg
Și zilele lor toate
În vicleșug petrec,
Pe cei mișei ce nu știu,
Nu văd altă nimic:
Un Dumnezeu — argintul,
Credința li-i câștig.
Și lucruri ne-auzite!
Afară de văcari
Cu viețile pierdute,
Cu inimi de tâlhari,
Afar’ de schimbătorii
De bani, ai căror limbă
Deodată cu schimbarea
Cârnește și se schimbă,
În hramul lui Iehova
Hristos au dat de boi,
Buhai gătiți, porumbiți
De vindere și oi
De vindere asemeni:
Pe-atunci iudeul care
Putea mai mult să vândă
Se numără mai mare.
Așa o mișelie
Hristos în hram găsit-au
Și în mânie mare
Atuncea El venit-au,
Atuncea El, cuvântul
Lui Dumnezeu, El, Mielul
Cel blând, au dat afară
Tâlharii de tot felul
Din hramul Palestinei,
Pe vameși — iudei,
Pe vânzători de jertfă,
Pe ceialalți mișei,
Măsuțele cu banii
Le-au răsturnat pe toate,
Făcând bici de frânghie.
În sfânta Lui dreptate
Gonit-au târgoveții
Și schimbătorii toți
Ai banilor de jertfă
Afară ca pe hoți.
Au zis Hristos — s-audă
Destrăbălata gloată,
Să ieie-aminte lumea
În răutăți scăldată:
„Nu faceți voi, pierduții
Fățarnici cărturari,
A Tatălui meu casă
Cuib mare de tâlhari”.
Aprilie 1913