Costache Conachi - Jaloba Mea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lume! astăzi se desparte de tine un muritoriu,
Nu prin moarte, ci prin jale și durere de amoriu;
Se desparte și te lasă, că nu mai poate răbda
Atâtea ș-atâtea răle de la o supus-a ta.
Ascultă, maică miloasă, ce pătrunzi la adevăr
Și despici faptele noastre până la un fir de păr,
Ascultă și pedepsește cu a tale judecăți,
Dintre noi pe cel cu vină la a dragostei dreptăți.
De nouă ori până astăzi pământul colindătoriu
Au călătorit pe crugul soarelui nemișcătoriu.
De nouă ori primăvara cu veșmântul înflorit
Și iarna cu cărunteța pe pământ s-au învârtit,
De când am văzut cu ochii o muritoare a ta,
Cu frumuseța și nurul vărsate în fața sa –
Am văzut-o!.. și îndată ca săgeata pe ascuns
O simțire de iubire în inimă m-au pătruns! –
M-au pătruns.. dar nu cu focul acel înfierbântătoriu
Ce-l fulgeră și-l aprinde numai aprigul amoriu;
Ce cu para acea lină, acea dulce la simțiri,
Ce viind din potrivirea ce pot avea două firi,
Trage, pleacă și supune pe om, fără vicleșug,
La o singură ființă de curat prieteșug.
Prieteșug! dar din ceriuri, hazul sufletelor mari,
Ce străluciți împărații, slăviți, puternici și tari,
Sunt întru nenorocire că nu te pot dobândi;
Tu, ce ne-i mângâia poate și după ce vom muri..
Ai fost singura putere între mine și-ntre ea!
Ah! maică, cum să-ți spui oare ce-au gustat inima mea?
Amândoi într-o unire la acest lucru curat,
Petreceam zilele noastre într-un gând și într-un sfat;
N-aveam taină nici la gânduri, n-aveam lucru de ferit;
Ea îmi spunea câte trage și eu câte-am pătimit!..
Ne mângâiam la necazuri, fericirea o-mpărțeam,
Totdeauna împreună, totdeauna ne doream..
Nu simțeam deplin durerea la ale tale nevoi:
Căci firește-i cu scădere o durere între doi!..
Adevăr, că în simțire n-aveam ghimpele plăcut
Ce-mboldește și deșteaptă inimile la temut..
Nici acea pornire iute cătră desfătări cu haz,
Nici acea nerăzbunare de dorinți și de necaz –
Însă, spre îndeplinire, aveam ceva și mai mult:
Aveam dragostea cu pace și râvna fără temut!..
Gustam dulcea desfătare a iubi cu chip cinstit:
Ș-acolea prieteșugul cu amoriul îi unit.
Dar vai nouă, maică lume! că pe-a roței tale scări
Nu primești statornicie, ci prefaceri și schimbări..
Fost-au mare vreodată și să n-aibă tulburări?
Ah! acea prietenie cu curatele plecări,
Din ființă liniștită în ființă cu-nfocări
S-au schimbat fără de veste într-a inimei mișcări.
Am iubit o muritoare, și pe loc s-a prefăcut
Bucuria în durere și iubirea în temut.
Am iubit-o pân’ la suflet și în nebunia mea.
Dumnezeu, noroc și lume pentru mine era ea!
Ah, maică, ce gură poate să rostească cu deplin
A-ndrăgitului pornire și al dragostilor chin?
Este ceas, este minută în care s-o pot uita?
Și pomenesc-o vrodată fără a nu lăcrăma?
Spre supunere mai multă nimică n-am mai ferit:
I-am dat armele în mână și i-am spus că sunt robit;
I-am spus orice slăbăciune în inimă am avut,
I-am spus taina cea mai mare: că pătimesc de temut!
Care inimă și suflet, într-a tiranilor firi,
De-atâtea delicatețe, de-atâtea mărturisiri,
Nu s-ar fi topit ca ceara în fața crudului foc,
Afară de al ei suflet unde mila n-are loc?..
Această nelegiuită și crudă supus-a ta,
Decât tigrii, decât șerpii, mai rea la inima sa,
Nebăgând nici într-o samă a mele multe jărtviri,
Totdeauna cu mândrie, totdeauna cu-ndoiri,
Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat,
Necontenit mă muncește cu armele ce i-am dat.
La iubire nesupusă, nu simte a ei dureri,
Nici se-nchină cu deadinsul l-a amoriului puteri;
Ci dorind o proslăvire de la toți fără sfârșit,
Nici iubește, nici urăște pe nime desăvârșit.
Tainile ei nu le spune decât tot cu scăzământ,
Și tu știi că fără ele n-are-amoriul crezământ..
Slăbăciunea nu-și arată nici într-un chip nimărui,
Căci slăbăciunile spuse moaie inima oricui –
Ce arată o mândrie, care nu-i de suferit
La tot omul ce cu cinste amoriului s-au robit.
La iubit, temut nu are, căci temutul la amoriu
Îi a dragostei ș-a ciuzei focul cel mai arzătoriu!
Lacrimi, plânsete, suspinuri, la ochii ei nu prind loc!
Și scrisorile acelea de-amoriu scrise cu foc,
Pentru dânsa sunt de gheață și răspuns nu mai primesc:
Căci viclenii totdeauna de răspunsuri se feresc.
Arătatu-i-am iubire? ochii ei posomoresc!
Arătatu-i-am răceală! pe loc se sălbătăcesc
De m-am tulburat vrodată pentru ceva neplăcut,
Nu blândețe de la dânsa, ci grozăvii am văzut;
De-am rugat-o să-nceteze cu atâta tiranie,
Nu s-asculte, ci sporește la o mie altă mie!
Pururea cu pază mare de a se descoperi,
Pururea cu privighere de a se fățărnici!
Uneori parcă s-ar teme, uneori parc-ar iubi..
Totdeauna se silește la temut a mă porni!
Totdeauna cu-ndoiele, totdeauna amăgit!
Niciodată lângă dânsa n-am putut fi liniștit!..
În scurt, maică milostivă, mai bine voi muri azi
În închisori, în pedepse și cu lanțul în grumazi –
Decât să mai sufăr răul care mi-au pricinuit
Și care-mi pricinuiește acest suflet otrăvit
Dar pentru încredințare că astăzi mă despărțesc,
Nu de nestatornicie, ci de câte-ți jăluiesc,
Iată parolă cinstită: că de-acum cât oi trăi,
Dintr-a tale muritoare pe alta n-oi mai iubi!

jaloba – Versuri.pro

Costache Conachi - Jaloba Mea