Sorin Cerin - Am Crezut în Nemărginirea Iubirii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
alergând pe țărmurile fără de sfârșit,
ale Inimilor noastre de Jar,
despre care nu știam că se zvârcolesc,
în apele tulburi,
ale Iluziilor Vieții și Morții,
stingându-se încet,
sub Cerul de Plumb,
al unui Timp,
ce ne strivea cu indiferența lui,
până și Eternitatea Clipei,
în care ne ascundeam,
Fericirea.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
fără să observăm,
cortegiile funerare ale Speranțelor,
ce se îndreptau abătute,
spre Cimitirele de Cuvinte,
ce ne erau dăruite cu dărnicie,
de Orizonturile de gheață,
ale Zâmbetelor unor Vise,
ale căror aripi ni se prăbușeau,
la tălpile Neputinței,
de a rămâne împreună.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
cu toate că eram sufocați,
de valurile Compromisurilor,
care ne loveau fără milă,
Privirile căzute la tălpile unei Lumi,
care ne obliga,
să fim sclavii,
unor Non-Sensuri ale Existenței,
Păcatelor Originare,
care ne cereau,
să ne lăsăm înfrânți,
înaintea unui Dumnezeu,
care nu era al nostru,
și nici măcar al Străinului,
din Sufletele Gândurilor noastre.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
de câte ori am îmbrățișat,
Florile de Lacrimi ale Promisiunilor,
prin trupurile cărora am mers,
ținându-ne de mână,
Adevărul Absolut,
în flăcările căruia,
ne-am aruncat conștienți,
că ne vom mistui,
de dragul Sentimentelor,
ce ni se topeau,
fără voia noastră,
pe Steaua căzătoare,
a Zorilor Singurătății,
unde am rămas încarcerați,
împreună cu Disperarea,
ce caută și acum,
o licărire de Lumină Divină,
în tumultul,
de Întuneric al Destinului.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
crezând că astfel vom zbura,
deasupra tuturor Suspinelor,
în ale căror furtuni de Simțăminte,
naufragiem continuu,
zdrobiți de Norii cenușii ai Orgoliilor,
atâtor Șanse care ne închid în carapacea,
unui Strigăt Surd,
de unde nu mai reușim să ieșim,
decât după ce ne-am plătit datoria,
față de Moartea,
care ne vrea Despărțiți,
de tot ce poate însemna,
Nesfârșire.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
de câte ori,
ningea cu rădăcini de Amintiri,
ce ne troieneau Viitorul,
tot mai greu și împovărat,
de fiecare frântură de Respirație,
pe care o lăsasem,
pe iarba crudă a Îmbrățișărilor,
fără să o aruncăm,
la coșul de gunoi,
cum ne obligă legea Absurdului,
privind curățenia în spațiile publice,
destinate Deșertăciunilor.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
părăsindu-mi steaua,
ce-mi mistuia simțămintele,
crezând că doar așa,
voi reuși să te am alături,
pe Calea spre Absolut a Viitorului,
doar că aceasta s-a dovedit,
a fi recunoscătoare Uitării,
în care mi-am înveșmântat,
Zilele fără adăpost,
ce mi-au mai rămas de trăit,
din ale căror Inimi de Piatră,
mi-am sculptat,
chipul tău Iubire.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
spunând că nu ne vom putea răci,
de noi înșine,
că Sentimentele ne vor apăra,
de virusul Deșertăciunii,
dar cu toate acestea,
am început să strănutăm,
stropii reci și înghețați,
ai Zorilor tușiți din pieptul sufocat,
al unei Speranțe,
ce devenise indiferentă,
dacă vom rămâne sau nu,
Împreună,
fără niciun țel,
înaintea Iernii Privirilor,
ce se apropia cu Pași repezi,
peste Vorbele-n Vânt,
pe care ni le rosteau,
Sufletele descompuse,
ale Eternităților de Clipe ucise,
fără niciun rost,
de către Moartea,
ce ne aștepta lacomă,
și înfometată de Focul Sacru al Iubirii,
ce încă mai mocnea,
prin venele Destinului,
pe aripile cărora zburam,
fără să știm că se vor frânge,
atât de curând.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
înotând nebunește,
spre țărmul Ochilor de Vis ai Perfecțiunii,
ce ni se scurgea prin venele Dorului ancestral,
de a rămâne mereu împreună,
chiar dacă știam,
cât de alunecoasă poate fi bolta Promisiunilor,
de pe care cad stelele căzătoare ale Ființei,
pentru a se lovi inconștiente,
de asfaltul negru și plin de gropi,
de prin Cimitirele de Inimi,
al acestei Lumi a Nimănui,
în care ne-am trezit,
Întâmplător,
fără a avea vreo altă vină,
decât aceea prin care,
am devenit o parte,
din Visul unui Dumnezeu,
al Păcatelor Originare.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
lovind cu tărie Copacul Cunoașterii,
Iluziilor Vieții și Morții,
pe care l-am doborât în cele din urmă,
negând tot ceea ce mă înconjoară,
sperând să te regăsesc,
în Neantul indiferent al Vălului,
ce-mi acoperea pleoapele Așteptării,
despre care nu știam,
că era legată de fruntea Durerii,
cu Non-Sensurile Existenței,
de care fugeam,
ajungând până la urmă să mă spăl,
cu valurile înfiorătoare ale unei Singurătăți,
pe care nici unul dintre Infernurile Disperării,
nu ar dori-o,
pe tărâmurile lor.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
lăsând-mi carnea Anilor de Dorințe,
să fie sfâșiată de fiarele Nopților crude și lungi,
în oglinda cărora nu-ți puteam desluși chipul,
tot mai pierdut în bezna Sufletului meu,
ce se înmormânta prin Cimitirele de Cuvinte,
pe care ni le rostisem în cele din urmă,
Străinului nostru Subconștient,
a cărui iertare nu o vom putea primi,
decât dacă îl vom redescoperi vreodată,
pe Orizonturile Viselor,
care simt cum ni se prăbușesc,
prin venele tot mai sparte,
prin care ni se scurge Timpul,
pe care Moartea,
îl înstrăinează tot mai mult de noi.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
deși am căzut în Urma adâncă a Durerii,
lăsată de Pașii indiferenței Tale Doamne,
în țărâna în care mi-am întrupat Destinul,
ca să fie mistuit de Flăcările Singurătății,
despre care ai crezut,
că vor prinde rădăcini,
prin Icoanele Suferinței,
atârnate pe Zidurile ruinate,
ale Catedralelor de Speranțe deșarte,
ferecate cu legități,
tot mai străine și descompuse,
de ceea ce am fi putut deveni,
alături de o Iubire,
ce nu ar fi cunoscut,
Moartea,
înflorită din Păcatul,
Creației Greșite,
care ne desparte mereu acum,
unul de celălalt.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
pariind pe ruleta Fericirii,
despre care nu știam că este măsluită,
de un Dumnezeu al Absurdului,
ce face de fiecare dată în așa fel,
încât să iasă câștigătoare,
doar Moartea,
cu toate că până și zarurile Despărțirilor,
au fost pierdute în praful ucigător al reîncarnărilor,
în Deșertăciunea unei Fatalități,
pe care suntem obligați să o bem,
din cănile de pustiu,
ale Prezentului continuu.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
din trupul căreia ni s-a ridicat,
tot mai viguroasă și neînțeleasă,
Amintirea,
căreia nu-i crescuseră până atunci,
spinii otrăviți ai Regretelor,
din care Destinul ne-a împletit,
funii cât mai groase de Fraze,
pe care să le legăm strâns,
la gâturile suple ale Înțelesurilor,
atunci când ni se sinucid,
spânzurându-se de fiecare dată,
în brațele Zorilor pustiiți,
de către o nouă Remușcare.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
zidind pe prispa Credinței,
a tot ce poate fi mai bun în noi,
statuia Libertății de Sine a Absolutului,
care ne-a fost furată cu repeziciune,
de Absurdul acelorași,
Non-Sensuri ale Existenței,
despre care credeam,
că sunt parte din trupul perfect,
al Luminii Divine a Adevărului,
atunci când ne priveam,
în oglinda denaturată,
a Iluziilor Vieții și Morții,
care mai apoi,
ne îndemna să ne îndoim,
de tot ce putea fi cu adevărat frumos în noi.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
chiar dacă săgețile Dorințelor,
înfipte în Inimile de Furtuni,
ale Gândurilor,
se frângeau sub greutatea Neîmplinirii,
a cărei Noapte de Speranțe,
își vărsa Întunericul Singurătății,
printre Ridurile tot mai adânci,
ale Absurdului,
în apele învolburate ale căruia,
ne înecam Suspinele,
din Privirea Viitorului,
tot mai dese și sălbatice,
scoase de strigătele surde,
ale Privirilor,
ce nu mai aveau de cine să se reazeme,
atunci când cădeau inconștiente,
pe drumurile fără întoarcere,
ale Morții unei Iubiri,
ce se înfiripase în noi.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
chiar și atunci,
când am deschis larg,
Ferestrele sparte ale Speranțelor,
culegând din cioburile lor,
toate Ospiciile Compromisurilor,
în care ne-am tăiat,
și-n care ne zac,
Cuvintele ce-au înnebunit,
atunci când au fost descoperite,
de către Dumnezeul Nimănui,
prin șanțurile Pălmilor unor Destine,
ce nu vroiau să ne lase,
ca să rămânem împreună,
fiindcă i-am fi încălcat,
Poruncile biblice,
pe care I se sprijină,
Păcatele Lui Originare.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
cu toate că mă rătăcisem,
printre aripile frânte ale Remușcărilor,
ale căror rădăcini de Primăveri false,
creșteau adânc în Frigul Viselor,
din sângele Apusurilor,
care se pierdeau în Ridurile,
unei Toamne târzii,
care mi se scurgea,
prin venele Disperării,
de a împărți același țărm,
cu Singurătatea,
al cărei venin sunt obligat să-l sorb,
de câte ori vreau să mă regăsesc,
în Ochii Amintirii tale.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
deși îmi clădeam fără să vreau,
propriul eșafod al Simțămintelor,
pe care să renasc,
încercând să deschid,
Calea altor Lumi,
fără Inimi de Piatră,
din care să ne sculpteze Timpul,
Statui ale Durerii și Disperării,
pe care suntem nevoiți,
să le așezăm de fiecare dată,
sub fereastra Regăsirii de noi înșine,
tocmai ca să ne umbrească Privirea,
din care să nu putem îmbrățișa,
Adevărul nici unei Lumini Divine.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
căzând la nesfârșit,
în Umbrele Urmelor tale,
Iubire,
din Ochii cărora,
mi-am făurit un Crez,
despre care nu credeam,
c-ar fi dorit să ne fure Moartea,
ca să alerge cu ea,
undeva în depărtările ce nu pot fi măsurate,
ale Inimilor noastre Jar,
unde să o topească odată pentru totdeauna,
transformând-o într-o stea,
care să cadă mereu,
dar niciodată peste Destinul nostru.
Am crezut în Nemărginirea Iubirii,
pălmuind Trecutul întrupării,
în Păcatul Originar,
până când din obrajii palizi,
ai Timpului Nimănui,
au început să înflorească,
trandafirii Speranțelor,
Dragostei noastre,
din Visele căreia,
ți-am împletit cunună,
de Adevăr Absolut,
despre care n-aș fi crezut vreodată,
că ne va fi așezată pe fruntea Durerii,
pentru a fi crucificați de către Destin,
pe Inima rece a Morții,
care este tot ce a mai rămas,
din Eternitatea noastră de Clipă,
pe care am numit-o,
undeva-cândva,
Iubire.

Antrax - Te Iubesc

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Am vrut să fac piesa că fără tine sunt nimic
Iar deseori simt că fără tine sunt prea mic
Acum ca să ajung unde am dorit
Îți mai spun încă o dată te iubesc nemărginit.
Ești tot ce am mai bun pe acest pământ
Îngerașul meu, te iubesc mult
Și n-o să las nimic să ne despartă
Că te iubesc mai mult ca niciodată
De ce ne tot certăm și nu ne înțelegem
Ar trebui să fim mai buni, dar uite că nu merge
Și haide să sperăm în continuare
Că ne va fi mai bine data viitoare
Și uite că a mers, ai fost chiar foarte bună
Și eu, pe de o parte, chiar foarte fericit
Nu îți pot cere ceva mai mult de-atât
Și pentru asta te iubesc atât de mult
Eu te iubesc pe tine și nu pe altă fată
Și ți-am demonstrat de fiecare dată
Eu vreau mereu ca tu pe mine să mă crezi
Că eu numai pe tine te iubesc.
Acum îți spun asta mai sincer ca oricând
Că te iubesc prea mult și n-am să renunț nicicând
La dragostea pe care ți-o port mereu
Și la bine, da, și la greu.
Hm, în jurul nostru sunt mulți oameni de c***t care ne critică și nu-și dau seama cât de mult te iubesc, făcându-te să suferi, spunând anumite lucruri m****s pe ei.
Când mă deranjează ceva la tine
Nu îți pot spune fiindcă te iubesc
Și prefer să țin totul în mine
Decât să te fac să suferi și pe tine
Te-am înțeles mereu și te voi înțelege
Fiindcă te iubesc și nu vreau să te pierd
Îmi pare tare rău atunci când ai probleme
Și mai vin și eu și te stresez
Întrebându-te ca de fiecare dată
Ce ai, draga mea, de ce ești supărată?
Tu îmi răspunzi spunând ce ai
Cu toate că nu vrei să îți reamintești
Îmi pare tare rău, îngerașul meu
Dar vreau să știu și eu ce te supără, ce te macină, de ce nu poți zâmbi.
Ești o persoană chiar dragă pentru mine
Un înger pe pământ dăruit de Dumnezeu
Și te voi ține-n inimă mereu
Ca pe o piesă de muzeu.
Am vrut să fac piesa că fără tine sunt nimic
Iar deseori simt că fără tine sunt prea mic
Acum ca să ajung unde am dorit
Îți mai spun încă o dată te iubesc nemărginit

iubire nemarginita – Versuri.pro

Sorin Cerin - Am Crezut în Nemărginirea Iubirii

Antrax - Te Iubesc