C. o. D:
Când ura mi-arde, îi dau clasă lui Jules Verne
De la înălțime nu te ține, de-asta aștern
Un zid imens între mine și vasta omenire
De parcă-s titan, și ea fuge în neștire…
O, tu fals portret din a mea închipuire
Seci a doua poruncă, degradezi cu sclipire
Însă geniile stau în tutun și sărăcie
Și te-ntrebi de ce scriu repede din manie?
Efemera ironie…
Ți-e frică să dai greș
Când știi doar de alții, pierzi finala ca Esch!
Dar clar apar contrar
Voinței de avar
Ca un copil vulgar
Cu gândire de centenar…
Cochetând cu moartea, reiese un răspuns:
Cum să mă întrec, dacă nici nu m-am ajuns?
Fii tu fericit, de ce să mai întreb?
La final rămâi una cu pământul ca Geb!
Va scriu din vedere,
Cu gând de la revedere
Într-o dulce durere:
Rapu’ nu-i o plăcere
Ce se naște trăgând în borcane cu pace
Se va întoarce
Luându-te tare la capace!
Pierd controlul, în paralel e ezoteric
Des mă-mpiedic
De pene, ca-n planul eteric
Drumurile noastre toate
Desprins sunt pavate
Stai pe vârfuri bandajate
Ca al tău e pus deoparte!
Ha… Bag p**a-n ea de dreptate!
Vezi riduri pe față? Eu amintiri bandajate
Ce nu pot fi șterse, ca lacrimile unei statui
De-asta ce-i al meu, se simte al nimănui…
Mane, îți fentez defensiva ca Mané
Din plăcere, nu pentru c-așa trebuie
Viața-i o poveste… La ce te rezumi, baiete?
În final, vei rămâne mai prost ca Moromete!