Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei la Peisajele în Care-a Trăit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Noi credem, dragostea mea, că peisajele-acelea
au stat pierdute în somn, ori au murit laolaltă cu noi,
la vârsta și-n ziua în care ne fura sălaș;
noi credem că arborii-și pierd memoria
și că nopțile trec, dând uitării
ceea ce le făcuse frumoase și veșnice, poate.
Dar e destul tremurul cel mai ușor al unei frunze,
al unei stele brumate care respiră,
pentru a ne afla la fel de voioși ca atunci când locurile,
pline de noi, ne stăpâneau laolaltă.
Și iată că te trezești, alături de mine, dragostea mea,
printre tufișuri de coacăze și fragii ascunși,
adăpostită de inima tare-a pădurii.
Iată și mângâierea umedă a picăturii de rouă,
crenguțele delicate ce-ți împrospătează culcușul,
și spiridușii fericiți să-ți pună podoabe în păr,
și misterioasele veverițe care fac să plouă de sus,
deasupra somnului tău, verdele mărunt al rămurișului.
O, frunză, fii fericită de-a pururi, să nu știi ce-i toamna,
frunză ce mi-ai adus,
cu tremurul tău ușor,
mireasma unei vârste luminoase, dar oarbe.
Și tu, stea mică, pierdută, care-mi deschizi
ferestrele tainice din cele mai tinere nopți ale mele,
învaluie-n razele tale
toate culcușurile care în zori ne-au adormit,
și biblioteca aceasta plină de lună,
și cărțile alunecate-ncet,
și munții care veghează afară și ne cântă pe noi.

intoarcerea dragostei la peisaje – Versuri.pro

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei la Peisajele în Care-a Trăit