Homer - Odiseea / Cartea V (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Calipso.
Iar el a răsturnat copaci, și-apoi
Curând s-a apucat să-i și cioplească.
Deci douăzeci de brazi, de-aceia moi
La lemn, îi netezi cu cioplitură
De bardă-apoi, frumos, după măsură.
Și sfledere aducându-și, început-a
Din grinzi să-ncheie podul plutitor,
Piroane mari de fier apoi bătut-a
Și-n scoabe-a prins întreg podișul lor.
Așa de largă-și izvodi deci pluta,
Pe cât de larg un meșter clăditor
Măsoară fundul largii sale nave,
Menite-a duce-n ea poveri grozave.
În urmă-a prins pe margini s-o-ngrădească
Cu pari, să-i puie tălpi, iar podul larg
Cu scânduri lungi frumos să-l învelească.
Catarg ciopli și-antenă prin catarg,
Și cârmă-și mai ciopli, și, ca s-oprească
Potopul sur de valuri ce se sparg,
Făcu-mprejur din sălcii o-mpletitură,
Luând și mult prundis ca-ncărcătură.
Aduse nimfa pânze-apoi, și-ndată
El și-ntr-aceasta meșter își făcu
Vântrele largi, și-antena fu legată
Cu tari frânghii. Deci gata-mpinse-acu
Pe pârghii pluta-n marea cea sărată.
Era a patra zi, când totul fu
Gătit, și-a cincea zi, ieșit din baie,
Porni-mbrăcat frumos în mândre straie.
Deci vin i-a pus într-un burduf, și apă
Într-altul zâna, iar în coșul greu
Merinde-atâta cât putu să-ncapă.
Și-un vânt bătea domol. Iar Odiseu
Voios privea pe-al mării larg cum scapă
La larg cu pluta-n tot mai larg mereu.
La cârmă stând, cu mâna pricepută,
Purta pe-adânc grăbit mânata plută.
Și nici nu mai dormi, ci tot în zare
Spre Cloșcă sta privind, cu gândul pus
Spre-acel Văcar ce-apune și răsare
În scurt răstimp, și tot spre Ursă-n sus,
Pe cea ce-o mai numesc și Carul-mare
Și-a pururi se-nvârtește făr’de-apus,
Privind spre Orion, ca stăpână zării,
Ce n-are parte-n veci de scalda mării.
Căci zâna-i dete, când plecă, povață
Să aibă Carul tot la stânga-n zări.
Și-așa plutea pe largul cel cu față
De negru viu, și-n urmă-n depărtări
A optsprăzecea zi zări prin ceață
Umbroșii munți ai prorocitei țări.
Nelimpezi s-arătau în fundul zării
Și-asemeni unui scut în pâncla mării.
Dar iată că sosea venind neblândul
Neptun din Etiopia și-l zări
Pe Ulis, departe din Solim văzându-l.
Aprins de-amara furie-și clăti
Pletosul cap, cu vuiet scuturându-l,
Și-adânc din suflet astfel izbucni:
„Oho! S-au răzgândit pesemne zeii,
Cât timp eu fui să-mi văd etiopeii,
Și iată-mi-l aproape-acum de țara
Feacilor, în care-i scris, cum știu,
De-ursita lui să i se curme-amara
Durere-a căii și s-ajungă viu.
Dar nu cred eu că și-a plătit ocara
Făcută mie, că-mi orbi pe fiu! ”
A zis, și iată nori acum el mână
Și furca-i cu trei dinți luând-o-n mână,
În mare-a dat și-o face tulburată,
Și vânturi iuți pornesc și șuier scot,
Și noapte fu, că-n negri nori deodată
Pieri și mare și pământ și tot.
Cumplit Zefirul năvăli să bată
Și-Eurul iute și grozavul Not,
Iar Crivățu-nghețând sudoarea frunții,
Mari valuri prăvălea-nvârtind cât munții.
Atunci genunchii moi i se tăiară
Și-așa vorbea cu inima gemând:
„Vai mie, vai! Ce-o fi cu mine iară?
Mă tem că-mi spuse drept zeița, când
Mi-a spus că până ce s-ajung în țară
Am multe încă să mai pat răbdând,
Și-al mării rău și sufletu-mi va scoate,
Că iat-acum sosesc și-așa sunt toate!
Ce nori adună Zeus și-i mână turmă
Și-ntreg văzduhul l-a umplut de ploi!
Ce vânturi iuți al mării larg îl scurmă
Din fața mea și-urmându-mi dinapoi!
Aici mi-e, Doamne, ziua mea din urmă!
Ferice-acum, ferice e de voi,
Danai, ce-odată-n câmpul trist al Troii
Urmând pe-Atrizi pierirăți ca eroii!
Vai, cum n-ai dat, din multul sfintei mile,
Tu tată Zeus, să pier pe când eram
De-a valma toți, în toiul tristei zile
Și-n nor de lănci troiene ne-apăram
Pe mortul nostru cel mai scump, pe-Ahile
Acum eu aș fi mort. Și-aș ști că am
Un nume între-ahei! Dar zeii dară
Să pier pe-aici o moarte-așa de-amară. ”
Așa vorbi, și-o undă-nfricoșată
În cap îl năvăli, venind de sus,
Iar pluta lui se-ntoarse răsturnată.
Atunci din mână cârma i s-a dus,
El peste cap fu azvârlit deodată
Adânc sub apă, iar vârteju-adus
De volbura de vânt ce-umpluse largul
I-a rupt din mijloc, și-i căzu catargul.
Departe-n vânt și pânzele zburară
Cu-antena lor cu tot. Iar Odiseu
Mult timp a stat sub apa cea amară
Și nu putea ieși, căci straiul greu
Al nimfei îl trăgea spre fund. Deci dară
Târziu ieși-n sfârșit, scuipând mereu
Săratul val, căci multă saramura
Curgea din păr pe-obraz, umplîndu-i gura.
Dar gândul lui și-acum era la plută,
Și-așa, deși trudit, el năzuia
S-apuce pluta cea cumplit zbătută;
Deci prinse-o grindă și sări pe ea.
Și-așa scăpă de moartea sa văzută.
Iar valu-n mii de părți i-o răsucea,
Cum duce-un vânt de toamnă-n zare-naltă
Scaieți uscați ce lanț se țin de-olaltă.
Așa era deci pluta lui purtată
De-a valma-n largul cel de spume sur;
Când Notul o lăsa, venea deodată
Un Crivăț orb, care-o sucea-mprejur.
Iar când Zefirul înceta să bată,
O da-n primire recelui Eur.
Dar Ino a lui Cadm, o Levcotee,
Acea ce-ntr-alte vremi a fost femeie,
Și-acum zeiță-n mări, de toți temută,
Văzând pe Ulise-atât de năcăjii,
Cu milă ea-l plângea, și stând pe plută
În chipul unei paseri ce-a ieșit
Din negrele-adâncîmi, vorbi gemută,
Cu glas de om, și-a zis: „O, ce-ai greșit,
C-atât amar Poseidon îți urzește!
Dar tot nu vei pieri, oricât dorește!
Dar orișice mânie-ți poartă-n minte,
Tu lasă-ți pluta să se zbată-n vânt,
Și-n apă să te-azvârli, făr’de vestminte,
Și-așa să-noți spre-al Scheriei pământ.
Căci scris îți este-aici, de mai-nainte,
Să scapi de rău. Și-acest zăbranic sfânt
Încinge-l peste piept, din bună vreme,
Și sări în val cu el, și nu te teme!
Iar când tu vei simți pământ sub mână,
Grăbit de peste piept atunci desfă-l,
Nentoarsă însă fața ta rămînă
Și peste umăr sfintei mări tu dă-l. ”
Așa-i vorbi din mări venita zână
Și-n mâna lui punând vrăjitul văl,
Căzu-n adânc sub unda frământată
Și-n negrul val pieri apoi deodată.
Ci-n minte frământa de-a valma gânduri
Mâhnitul Odiseu, cu gemet mult:
„Vai, iarăși poate vrea ca-ntr-alte rânduri
Pierirea mea vrun zeu! Și-odată smult
Văzându-mă de-aceste biete scânduri,
Să n-am nici un sprijin! Deci n-o s-ascult!
Căci țara unde voi găsi scăpare
Eu însumi o văzui depărte-n zare.
Mai bine-așa! Și-un zeu poate m-ajută!
Și câtă vreme bârnele-mi vor sta
Legate-n locul lor, voi sta pe plută
Și tot ce-i scris să rabd, eu voi răbda.
Iar când va fi de valuri desfăcută
Și țăndări peste-adânc, voi înota,
Căci n-am alt plan să-mi dau de mai-nainte. ”
Pe cînd deci le-nvârtea acestea-n minte,
Un val boltit și-nalt cât un părete
Venind spre pluta lui, i-o cutropi.
Și-așa cum sar și paiele-mprăștiete
Din stog, și-n mii de părți, cât ai clipi,
Le duce-un vânt, tot astfel descheiete
Și grinzi și scânduri larg le risipi
Grozavul val. Iar Odiseu istețul
Pe-o bîrnă sta, cum stă și călărețul.
Și-apoi zvârlindu-și straiele, -și încinse
Ștergarul sfânt pe piept, și-alunecînd
În valuri înota cu mîni întinse.
Poseidon însă l-a văzut și dînd
Din cap, vorbi-n mînia ce-l cuprinse
Și-așa zicea cu inima-i din gând:
„Așa! Te zbate-acum pierind în ape,
Iar Zeus din cer să-mi vie să te scape!
Și trag nădejde că și mort vei spune
Ce-amar ai tras! ” Cu biciu-apoi a dat
În mîndrii cai cu coamele nebune
Și-ajunse-n Ege-n mîndrul său palat.
Veni Atene-acum cu lucruri bune;
Căci drumul altor vânturi l-a legat,
S-adoarmă-n larg cu toatele tăcute,
Și-un Crivăț a pornit cumplit de iute,
Ce-n drumul lui a-ntins întreaga mare,
Să-l ducă pe-Odiseu pînă va da
De-acei feaci ce-i vor găti scăpare.
Deci două nopți și două zile sta
Pe-un mare val, pe-același val călare
Și-ades văzut-a moartea-n fața sa.
A treia zi-n sfârșit, cînd dete sfîntul
Un cer senin în zori și-a stat și vîntul,
Văzu pămînt, prin zarea dimineții,
Cînd valu-l ridica pe culme-i sus.
Deci cît se bucură copiii bieții
De viața tatei ce zăcea răpus
De-o boală rea-n răpunerea vieții
Și-un zeu dușman dureri în el a pus.
Dar zeii buni de boala lui îl scapă,
Așa se bucura-ngrozit de apă
Și el acum, cînd ochii săi văzură
Pămînt uscat în fața lui. Dar cînd
Era departe cît auzi o gură,
Și groaznic s-auzea la mal urlînd
Al mării val ce-n iute-alergătură
Spre stînci se prăvălea-ndărăt căzînd
Și-n spume-nvăluia pe-acolo totul,
(Căci nu era loc blînd să-l treci cu-notul,
Ci stînci cu vîrfuri mari și-mprăștiete),
Atunci cu inima din pieptul lui
Vorbind zicea: „Vai, iat-acum, cînd dete
Să văd pămînt, și după ce trecui
Atît larg pe largul mării spete,
Nu văd acum pe nicăieri și nu-i
Cît văd cu ochii-un loc să ies la maluri,
Ci numai vîrfuri ce răsar din valuri.
Aci-ntre sineși volburi se mănîncă,
Izbindu-se de stînci, și muget scot;
Păreți dincolo face-nalta stîncă
Și-alungul ei să merg nu-i chip să pot,
Căci marea-ntr-astea locuri este-adîncă.
Pe-acolea, printre stînci, de-aș vrea să-not,
Din nou se poate-o undă să m-apuce
Și drept spre stînci în volbură m-ar duce.
Să cat mai pe departe maluri joase?
Să-not pe lîngă mal, cătînd liman?
Vai, tată Zeus, mi-e spaima morții-n oase.
Să nu mă-mpingă iarăși vrun orcan
Pe largul sterp al mării neguroase!
Și-asupră-mi să-ntărîte-un zeu dușman
Dihănii din adînc, cu rea făptură,
Că-l știu eu pe Neptun că-mi poartă ură! ”
Pe cînd deci! e gîndea pe-acestea toate,
Un mare val răpindu-l îl ducea
Spre-o stîncă numai colțuri unde, poate,
Strivit ar fi rămas, de nu-i dedea
Atene gîndul că-ncetînd să-noate,
Să prind-un colț de stîncă și să stea
De dînsul atîrnat, ținîndu-l bine,
Cît timp trecu tot valul pe sub sine.
Scăpase-acum, dar valul mult mai tare,
L-a smuls la-ntoarcere-n atare chip
Și-așa-l zvîrli departe-n larga mare,
Precum din cuib cînd smuls e vrun polip,
Pe-atîtea noduri cîte trupu-i are,
El smulge prund și fire de nisip;
Așa din mîni rămas-au bucățele
De carne-a lui, pe-al stîncii colț, și piele.
Cu zile-ar fi pierit acum în spume
De n-ar fi fost să-i dea Atene-n gînd
Alt lucru nou. Căci el ieșind la lume
Din apa mării se ducea-notînd,
Iar ochii lui pîndeau la mal anume
Liman pe undeva, ori loc mai blînd.
Și-ajunse-așa-n sfîrșit, urmînd înotul,
La gura unui rîu frumos cu totul,
Lipsit de stînci, și bun liman, să iasă.
Văzu că-i rîu și plînse Odiseu:
„Te rog s-asculți, oricine-ai fi, și lasă,
Stăpîne sfînt, să ies! Că-n pieptul meu
Mi-e numai lacrimi inima rămasă,
Fugind de mări și de-ndîrjitul zeu!
Căci vrednic e s-asculte-a lui durere
Chiar zeii cei din cer, oricui le-ar cere
Și milă și-alinări durerii sale,
Cum ție-ți cer azi eu! Și deci mă ia
Ca oaspe-al tău, la gura apei tale,
Căci multe-am suferit! ” Și-și potolea
Zbătutul curs și-i dete-o blîndă cale,
Primindu-l rîul, și-Odiseu ieșea
Cu moi genunchi și brațele-atîrnate,
Învins de tot de trudele-ndurate,
Și tot umflat, și-o neagră saramură
Curgînd din el pe gură și pe nări;
Deci făr’-de glas și de suflare-n gură,
Căzu-n leșin pe malul sterpei mări.
Dar cînd în suflet i s-a-ntors căldură
Și-n gura lui cea moartă răsuflări,
Luînd prosopul cel ursit să-l scape,
Cu fața-ntoarsă l-a zvîrlit în ape,
Ca dus de valuri îndărăt să-noate,
La Ino, spre-a-l primi cum i l-a dat.
Și-acum, ieșind pe mal, tîrît pe coate,
Întins căzu-n trestiș și-a sărutat
Pămîntul sfînt, acel ce-nvie toate.
Și-adînc oftă din sufletu-ntristat:
„Vai, ce să fac, că toate mă-mpresoară!
Căci iat-acum și-al nopții-amurg scoboară 8,
Și-aici pe-un mal pustiu de voi petrece
Cumplita noapte, vai, mă tem de ger,
Că poate-o ceată umedă să-mi sece
Puțin rămasu-mi suflet și-o să pier,
Că-n zori pe rîu și vîntul bale rece
Și-i rece-n zori și roua cea din cer!
De-aș merge-n deal să-mi cat tremurăturii
De frig culcuș în frunzele pădurii.
Cînd tremuru-mi de frig o să s-aline
Și-un dulce somn va-nchide ochii mei,
Mă tem că poate da-n tufiș de mine
Vro fiară rea și-aș fi mîncarea ei! ”
Așa se frămînta; dar tot mai bine
Să doarmă-n frunze-adăpostit de-un stei.
Și-așa porni, căci nu era departe,
Pe-un deal înalt văzut din orice parte.
Și-aici găsi un loc mai singuratec
Sub doi măslini, cu crengi pînă-n pămînt,
Cu fructe-un pom, iar celălalt sălbatec.
Sub ei puterea umedului vînt
N-ajunge-oricît ar fi de furtunatec
Și nu străbate-n veci nici soare sfînt,
Nici ploaia prin frunzișu-i des nu cură —
Cu-atît de-amestecate crengi crescură.
Subt ei cătînd deci bietul să pătrunză,
Cu mînile-un culcuș el și-a făcut,
C-atît de mult-a fost căzuta frunză,
Încît și doi bărbați ar fi putut,
Și chiar și trei, de Crivăț să s-ascunză,
Oricît de mult și tare-ar fi bătut.
Și-aici apoi s-a-ntins, părîndu-i bine,
Și multe foi morman a strîns pe sine.
Precum, cînd n-are-aproape-ait om să-i ceară,
Pe cîmp plugaru-acopere-n ogor
Cărbuni aprinși subt spuză-n fapt de seară,
Păstrînd pe-a doua zi sămînța lor,
Așa s-ascunse el ca să nu piară.
Atene-apoi c-un somn alinător
Închise ochii lui și-odihn-aduse
În trupu-i mort de truda ce-l răpuse.

ino – Versuri.pro

Homer - Odiseea / Cartea V (2)