Dumitru Matcovschi - Îngerii Roșii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

În patruzeci și șase,
În patruzeci și șapte
Fărâma cea de pâine
Și stropul cel de lapte
Se măsurau cu viața.
Ce însemna o viață?
Era cusută viața
Cu ață. Da, cu ață!.
Rănit barbar, pământul
Gemea în pat de piatră.
Îl îngrijea ostașul
Cel reîntors la vatră.
Dar nu avea ostașul.
O mână și c-o mână
Abia scotea căldarea
Cu apă din fântâna.
Părea de câlț văzduhul
Și-l respirai cu teamă.
Bătea în ceruri, crâncen,
Un clopot de aramă,
Și cerurile, toate,
Se revărsau cu ură
Peste nădejdea noastră,
S-o stingă-n bătătură.
Uitat pe hat, la umbră,
Crăpa deșert burluiul,
Din oul cel de șarpe
Ieșea-ntr-o noapte puiul;
Nu mai trecea la vale –
Fierbea-ntre maluri râul.
Au cum era să crească
Și să rodească grâul?.
În sat dar și la stână,
Turbau pe-un capăt câinii.
Cu parul, cu dârjaua
Îi omorau stăpânii.
În ochii lor de sticlă
Înmărmurea abisul –
Au cum era copilul,
Plângând să-nvețe scrisul?.
Venea lângă măicuța
Un glas de rugăciune,
Ca pe un dor măicuța
La piept să mi-l adune,
Să-l mângâie pe creștet,
Pe frunte să-l sărute –
Uscată palma mamei,
Pleoapele căzute.
– Vreau să mănânc, maicuță!
– Taci, mamii..
– Dar mă doare!
– Aici?
– Aici, maicuță.
– Te doare cât de tare?
– Mă doare tare-tare..
– Tu rabdă, ca soldatul..
– Nu pot răbda, măicuță..
– Atunci adormi, – băiatu.. –
– Vreau să mănânc, maicuță!
– Așteaptă, puișoru..
– Dar tata când se-ntoarce?
– Să vândă-ntâi covorul..
– Și-o să ne-aducă pâine?
– O pâine mare-mare!
– Ca luna?
– Ca aluna, dar ca o sărbătoare!.
În loc de pâine tata
Se întorcea acasă
Cu-o mână de grăunțe.
O răsturna pe masă –
Ah, ce mai bucurie
În fapt târziu de seară!
A doua zi agentul fiscal
Urma s-apară..
Era de datorie
Să ne-achităm cu statul.
Din mâna de grăunțe
Ne rămânea oftatul.
Un alt covor în casă
Nu mai aveam. Urzică
Și lobodă, și troscot
Pășteam la o adică.
În mahala vecinii
Nu o duceau mai bine.
Murea un moș, un bade
Sau un copil ca mine,
Murea o mătușică,
Murea o fată mare –
Eu n-am gustat coliva
La nici o-nmormântare.
– 2 -.
Mă-ntorc din vârf de vreme
Să-mi văd copilăria.
Penița moi în lacrimi
Și scriu cu ea hârtia.
De ce savantul spune
Că-i altul adevărul?
Cad luminoase brume,
Încărunțindu-mi părul.
Savantul răsfoiește
Încrâncenat arhive.
Scoate fidel din ele
Tot fapte subversive.
În puduri și în tone
Măsoară ajutorul
Și tună: „E minciună!
N-a flămânzit poporul!”.
Așa-i când ai la mână,
De-a gata documentul!
Ai luminat trecutul,
Vei lumina prezentul..
Dar eu mă-ntreb ca omul,
Mă-ntreb ca fiecare:
„Au el savantul, mamă,
Surori și frați nu are?”.
Ci dacă n-are – n-are!
Atunci eu cred ce scrie –
Hârtia rabdă toate,
Fiindcă e hârtie.
Iar dacă are – oare
Nu-l duce-acasă dorul,
Ca rudele să-i spună
Prin ce-a trecut poporul?.
Acuză nu poetul.
Memoria acuză.
Acuză pe fricoșii
Cu suflet de meduză,
Ce tremurau în scaun
Cum tremurau pigmeii
Și nu băteau alarma,
Să se îndure zeii.
Păcat ar fi să zicem
Că frații de departe
N-au fost cu noi de-o lege –
Ei ne-au scăpat de moarte!
N-au fost cu noi de-o lege
Doar frații de alături,
Când s-au grăbit să facă
Din tot mălaiul mături.
Minciuna nu-i acolo,
Unde savantu-o vede.
Memoria nu minte
Și timpul e s-o credem,
Să-i facem loc la masa
Cu tomuri înțelepte –
Să spunem, dacă spunem,
Doar adevăruri drepte.
În patruzeci și șase,
În patruzeci și șapte
Fărâma cea de pâine
Și stropul cel de lapte
Se măsurau cu viața.
Ce însemna o viață?
Istoria nu poate
Să fie-o precupeață!.
– 3 -.
Doare, mă doare, măicuță istorie,
Neadevărul prin care trecum.
Îngerii roșii se smulg din memorie
Și rătăcesc prin aici și acum.
Roșii aripile bat ca aripile,
Aerul roșu rănind în amurg.
Sângeră stelele, sângeră clipele
Și sângerânde cu arșiță curg.
Grele au fost ale noastre păcatele.
Câte morminte în lut am săpat?
Îngerii roșii împurpură satele,
Toate crescute din dor și oftat.
Coapte, se scutură frunzele ramului.
Într-o lumină au cum să le-adun?
Dorul o fi ca o jale a neamului,
Ca un destin ce ne este comun.
Zeule, tu, peste toate mai marele,
Zeu rămâneai, de te-ai fi îndurat.
Cine-i nebunul ce blestemă soarele?
Soarele nu poate fi blestemat!.
De undeva – auziți? – de pe măgura
Cea care urcă aproape de cer,
Iarăși și iarăși, când noaptea-i ca păcura,
Îngerii roșii credință ne cer.
Să coborâm măcar astăzi din glorie
Și, omenește, ca la un priveghi,
Să o rugăm pe măicuța istorie,
Ca să ne ierte greșelile vechi.

ingerii rosii – Versuri.pro

Dumitru Matcovschi - Îngerii Roșii