Plouă,
cu inimi de piatră ale amintirilor,
peste nesfârșitul singurătății,
pe care trebuie să-l însoțim,
în drumul lui către moartea,
căreia îi suntem datori,
cu propria iubire,
care a ruginit,
pe la colțurile așteptărilor,
tot mai lungi și insuportabile,
ale fericirii,
ce s-a ofilit în buchetul de regrete,
pe care ți l-am oferit,
la balul unui destin,
atât de corupt,
de iluziile vieții,
încât nici unul dintre noi,
nu am știut vreodată,
că încă dinainte de a ne naște,
eram îmbălsămați,
de către suferință,
în non-sensurile existenței,
unui Dumnezeu al nimănui.

Strig surd,
întrebând,
– De ce plâng îngerii iubirii?,
la ferestrele paradisului?,
deși ar trebui să fie mai fericiți,
decât este adevărul,
pe care l-am pierdut,
la zarurile roase ale unui viitor,
care a uitat să ne împartă și nouă,
numerele câștigătoare,
pe care a mizat,
iubirea,
atunci când,
copilă fiind,
a crezut în zadar,
că întreaga noastră privire,
îi va aparține pentru totdeauna,
pe orizonturile nemărginirii,
pe care îi plăcea adeseori,
să alerge.

Zidim,
pereții identităților fără adăpost,
cu clipe tot mai bolnave,
ce par a nu se mai vindeca vreodată,
de răceala infidelităților absurdului,
în brațele căruia,
suntem nevoiți,
să ducem pe umerii neputinței,
traiul,
atâtor deșertăciuni,
tot mai grele și lipsite de sens,
căutând zadarnic calea,
spre a ne reîntâlni,
pe zebra binelui și a răului,
moartea salvatoare,
alături de care ne-am intersectat,
pentru prima oară,
cu primăvara luminoasă,
a mugurilor de sentimente,
ale căror frunze,
par a fi căzut,
mai demult decât vremea,
de pe ramurile,
acum uscate,
din care suferința,
ne-a clădit,
cavourile de cuvinte,
alăturându-ne,
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
covoarelor multicolore,
atât de putrede,
în profunzimea lor,
ale unui cotidian,
unde fiecare am devenit,
același nimeni,
care trece nepăsător,
pe lângă celălalt.

Credință,
ești tot ce mi-ai mai rămas,
de la pleoapele eternității,
pe care am ținut-o de mâna speranței,
implorând-o să nu te lase,
din brațele adevărului ei absolut,
pe valurile căruia mi-aș fi dorit,
atât de mult,
să navigăm împreună,
traversând lumile existențelor,
pe inima de jar,
a iubirii,
a cărei epavă,
zace acum stinsă,
ascunsă,
și scufundată,
în adâncurile reci și indiferente,
al unui întuneric al uitării,
de unde nici unul,
nu mai reușim să o găsim,
pentru a o reaprinde.
vreodată.

Promit,
să nu mai întreb niciodată,
de ce plâng,
îngerii iubirii,
fără de noi?,
poate fiindcă și-au pierdut,
paradisul,
și rătăcesc,
printre rădăcinile putrede,
ale așteptărilor,
tot mai lungi și grele,
care ne apasă până și moartea,
căreia i-am cerut,
nu o dată,
să ne salveze,
din brațele amare,
ale lacrimilor singurătății,
pe care ni le toarnă viitorul,
în cănile de pustiu,
ale sufletelor.

Încotro,
să te chem,
iubire?,
într-o lume a unui Dumnezeu surd?,
care ți-a lăsat îngerii tăi,
de izbeliște,
pe străzile blestemelor,
adorate de către creatorul,
destinele noastre,
întunecate,
învățate să facă vrăji și farmece,
negre,
nopților de cuvinte,
pe care le adresăm,
sufletelor,
ale căror pași,
abia îi mai facem împreună,
fiind luminați,
doar de stelele căzătoare,
ale viselor,
la colțurile cărora,
se află numai,
bordelurile unor fericiri,
ale orelor plătite cu ziua,
ce abundă,
în căutarea unui timp,
atât de străin de noi,
încât doar moartea,
ar mai reuși să ne împace,
cu viitorul.

Obligați,
de către deșertăciune,
să ne finisăm până la perfecțiune,
stânca deznădejdii,
din care să ne facem chipul cioplit și fals,
al fericirii,
alături de care,
să ne pierdem în pustiul inerției,
unei scene a compromisurilor,
pe care trebuie să le jucăm,
pe scena vieții,
numai cu casa destinului închisă,
pentru ca nu cumva să evadăm,
pe tărâmurile neființei,
care nu mai suferă,
și nici nu mai poate iubi,
idolii falși,
ai catedralelor de non-sensuri,
ale unei existențe,
a deprimării,
în care,
rolul nostru,
este păzit cu strășnicie,
de durerea,
care vrea să ajute,
moartea din noi,
forțându-ne să sculptăm,
din norii timpului,
inimi de piatră amară,
pe care să le punem,
la piepturile zâmbetelor împietrite,
însuflețindu-le astfel,
cu monedele viselor noastre,
roase,
de atâtea mâini ale anilor,
prin care au trecut,
pentru a ne cumpăra liniștea,
falsă și perversă,
a răstignirii,
pe crucea crezului înșelător,
ce ne poate apăra,
de simțămintele,
adevărului absolut,
pe care nu avem voie să le purtăm,
la gâtul acestei lumi,
a minciunii,
unde îngerii iubirii,
plâng.