Dante Alighieri - Infernul Cantul XXI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

INFERNUL.
CANTUL XXI.
Cercul al optulea: Bolgia a cincea. Cei care își însușesc bunul obștesc. Amenințările diavolilor. Umorul dantesc.
Astfel, din punte-n punte povestind de câte toate-i de prisos să spun, ajuns-am sus pe-un pod; și poposind,
am cercetat lăcașul de surghiun și zvonul surd de plâns și de durere; negru-l găsii ca fundul de ceaun.
Cum fierbe la Veneția pe șantiere în miezul iernii smoala pe cărbuni ca să lipească luntri ori galere
pe drumuri lungi crăpate de furtuni și care dreg și care-astup cu spargă șampania moștenită din străbuni,
care la pupă ori la proră-aleargă, cârpește pânze, vâsle noi își scoate ori funii răsucește la catargă,
așa și-aici prin har ceresc clocoate o smoală lipicioasă bulbucind, ce năclăie străfundurile toate.
Vedeam în ea bășicile dospind, dar altceva nimic decât catran ce se umfla și recădea pufnind.
Și-n timp ce-astfel nesățios priveam, Virgil strigând: „Ferește sub arcadă!” mă trase lângă el de unde stăm.
Cum cel ce vrea cu dinadins să vadă
un lucru nou, dar înfricat apoi
nu prea cutează într-un loc să șadă,
așa și eu, privind din mers-napoi, văzui un drac venind în fuga mare și hăulind pe punte după noi.
Cumplit era la chip și-nfățișare
cum se-apropia ca să ne poată-ajunge,
cu-ntinse-aripi și iute de picioare.
Culcat pe-un umăr ce părea că-mpunge, ducea un duh și mi-l strângea-n lăboi de-ai fi crezut că-i gata-gata a-l frânge.
„Hei, fraților, strigă de lângă noi, pe ăst fruntaș adus din sfânta Zită să-l dați la fund, că eu mă-ntorc-napoi
în urbea sfintei”, de pungași ticsită: numai Bonturo e cinstit, căci toți fac da din nun când vorba li-e plătită.
Zvârli degrabă-n smoală pe pohoț și-apoi fugi cum n-am văzut vreodată dulău să se repeadă după hoț.
Duhul pieri ca să se-ntoarcă-ndată cu spata-n sus, dar diavolii: „Să știi, răcneau, c-aici icoane nu se-arată
și nu ca-n Serchio va să-noți aci: de vrei să scapi de-mbârligata gheară, la fața apei nu-ncerca să vii.”
Cu zeci de căngi apoi îl sfârtecară, zicându-i: „Jocul, dacă poți, sub smoală și-ascunde-te de vrei să ieși afară!”
Aidoma și bucătarii-și scoală rândașii ca să-ndese cu țepușa slănina-n zeama care fierbe-n oală.
„Ca nu cumva să-ți dea de urmă-acușa, grăi Virgil, te-ascunde după-un stei, și-ascuns rămâi, cât timp ne strâng cu ușa.
Să nu te temi de s-or vădi mișei cu-a mea făptură; le cunosc eu soiul căci și-alteori m-am războit cu ei.”
Trecu pe punte-apoi și când șuvoiul ceilalte văi i se-arătă și răii, trebuință-i fu să-și întărească boiul.
Cum sar și latră ca turbați dulăii
la cerșetor când poarta stă s-o-mpingă,
la fel văzui țâșnind din fundul văii
mulțimi de draci și toți dădeau să-ntingă țepușele spre el, dar drept răspuns Virgil le spuse: „Nimeni să m-atingă!
Nu vă pripiți, ci vie-ntâi un uns să-i spun ce am de spus și-abia apoi să țineți sfat de-s vrednic de străpuns.”
Strigară dracii: „Meargă Codârloi!” și dintre ei se smulse-atunci năpastă un drac grăind: „Ce naiba vrei cu noi?”
Și-atunci Virgil: „Crezi oare, minte proastă, c-am coborât trecând de pragul porții, la adăpost de vrăjmășia voastră,
fără-ajutorul cerului și-al sorții?
Ne lasă drum, căci Cel-de-sus voiește
să duc un viu prin tainițele morții.”
Răzbită-i fu trufia-atunci firește și, lepădând țepușa jos, cu pică: „Lăsați-l!” auzii că poruncește.
Grăi maestru-atuncea: „Te ridică de unde stai a-una cu pământul ascuns pe jos și vino fără frică.”
Pornii grăbit când i-auzii cuvântul,
dar tartaroții alungiră pașii,
încât crezui că nu-și țin legământul.
La fel cu mine tresăriră-arcașii când dând să iasă din Caprona lor văzură-n jur puzderie vrăjmașii.
Tot trupul mi-l lipii de-nvățător,
dar nu puteam privirea să-mi desprind
de chipul lor de rău prevestitor.
Ținteau spre mine furcile rânjind și „Să-l ating?” strigă un drac turbat, iar ceilalți: „Dă-i!” urlau, privind cu jind.
Ci tartorul care ținuse sfat
cu domnul meu se răsuci grăbit
și „Stați domol!” le spuse înciudat.
Iar nouă-apoi: „Cărarea ce-ați pornit nu duce jos; degeaba-i dați târcoale, căci puntea șasea-n fund s-a năruit.
Dar dacă totuși vă-ndemnați Ia cale, pe malul râpei vă porniți oricum, căci altă punte vă va duce-n vale.
Chiar ieri, cinci ore mai târziu c-acum
o mie două sute șaizeci șase
de ani s-au strâns de când s-a frânt în drum.
Trimit cu voi vreo câțiva draci cu coase ca să-i atingă pe niște mișei nițel: dar n-o s-aveți a trage voi ponoase.
Hei, Zbate Aripi, ieși cu Farfarel, prinse-a răcni, și tu, Cățoi, te-arată, vă mâie Barbă-creață la măcel.
Hai, Libicoane, mișcă, Forforoată,
sai, Rât-de-porc, Drăcilă, Gheare-ntinde,
și tu Roșcate, hai, ieșiți din gloată.
Păziți cuprinsul văii clocotinde
și-i duceți teferi pe-ăștia doi prin schei,
pe puntea care-ntreg străfundu-l prinde.”
„Ce văd, maestre? S-o pornim, de vrei, mai bine singuri, zis-am drept răspuns, căci bucuros m-aș lepăda de ei.
Tu, care pururi toate le-ai pătruns, nu vezi că mă pândesc a bună seamă și că spre noi rânjesc cu gând ascuns?”
„Rânjească, de poftesc, nu-ți fie teamă, grăi Virgil, căci nu spre noi ei cată, ci către cei ce clocotesc în zeamă.”
Cotiră-atunci la stânga dracii roată și spre fruntaș văzui că toți se-ntoarnă și-un sfârc de limbă printre dinți i-arată,
drept care el făcu din * -i goarnă.

infernul lui dante – Versuri.pro

Dante Alighieri - Infernul Cantul XXI