M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,
Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă.
Munții ardeau în polei și lumini,
Lupii spulberau scântei din zăpadă.

Am strâns sănătate din cremenea neagră,
Din vana de apă, țâșnind încordat,
Și bătrânii din sat când muriră,
Toate iubirile moștenire mi-au dat.

Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschiși,
Era o apă de cleștar și de stele —
Pesti alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,
Lunecau lângă genele mele.

Ori prin munții cu iarba-ntomnată pe creastă
Ascultam țârâitul de greier bolnav;
Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă,
Nouri scâmoși în spinări purtau frigul jilav.

Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie
Cum scăpăra ceru-n băltoace întors,
Cum, după munții ursuzi, după ploaie,
Fuioarele de aburi s-au tors.

Pe atunci te-nvățam, țara mea, te-nvățam
Cu copaci și cu cer, cu palmas și cu viță,
Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam
Și cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită.

Au vuit arămurile în clopotniță, sus,
Și ca un vânt trecu pe sat mobilizarea.
Primenit în haine noi, tata la război s-a dus
Și l-a-nghițit alba și vestejeda zarea.

Cu ochii atintiți pe geamul spart,
Mama rămase mută, ca de fier;
Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică
Râdea către păpușa-ntr-un ungher.

Fetele mari din sat, cu ochiul stâns,
Jeleau după flăcăii duși departe
Și mă rugau, înăbușite-n plâns,
Să le-nsailez spre dânșii câte-o carte.

Scriam acolo eu de frunze verzi,
De jale și de câte și mai câte,
Și dorul către tata cu dorul fetelor
Se împletea în stihuri mohorâte.

Bătăile versului am prins a deprinde
Nu din cărți, ci la horă, din danț.
Rimele, din bocete și colinde,
Din doinele seara cântate pe șanț.

Din zbuciumul de mama-năbușit,
Și-al fetelor care uitau ce-i hora,
Pătrunse trist de dorul acelora
Ce din războaie nu au mai venit.

M-am născut, iarna, la sfântul Andrei,
Când vântul-n amurg șuiera prin ogradă,
Munții ardeau în polei și lumini,
Lupii spulberau scântei din zăpadă.

Am strâns sănătate din cremene neagră,
Din vină de bou, țâșnind încordat,
Și bătrânii din sat când muriră,
Toate iubirile moștenire mi-au dat.

Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschiși,
Era o apă de cleștar și de stele –
Pești alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,
Lunecau lângă genele mele.

Ori prin munții cu iarba-ntomnată pe creastă
Ascultam țârâitul de greier bolnav;
Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă,
Nouri scămoși în spinări purtau frigul jilav.

Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie
Cum scapără ceru-n băltoace întors.
Cum după munții ursuzi, după ploaie,
Fuioare de aburi s-au tors.

Pe-atunci te-nvățam, țara mea, te-nvățam
Cu copaci și cu cer, cu pălmaș și cu vită,
Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam
Și cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită.

Au vuit arămurile în clopotniță, sus,
Și ca un vânt trecu prin sat mobilizarea.
Primenit în haine noi, tata la război s-a dus
Și l-a înghițit albă și veștetă zarea.

Cu ochii ațintiți pe geamul spart,
Mama rămase mută, ca de fier;
Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică
Râdea către păpușă-ntr-un ungher.

Fetele mai mari din sat, cu ochiul stins,
Jeleau după flăcăii duși departe
Și mă rugau, înăbușite-n plâns,
Să le-nsăilez spre dânșii câte-o carte.

Scriam acolo eu de frunze verzi,
De jale și de câte și mai cîte,
Și dorul către tata cu dorul fetelor
Se împletea în stihuri mohorîte.

Bătăile versului am prins a deprinde
Nu din cărți, ci din horă, din danț,
Rimele, din bocete și colinde,
Din doinele seara cântate pe șanț.

Din zbuciumul de mamă-năbușit,
Și-al fetelor care uitau ce-i hora,
Pătrunse trist de dorul acelora
Ce din războaie nu au mai venit….