Târziu, când oamenii și-primiră lotul,
Sosi-n sfârșit poetul de la drum.
Ah, își avea demult stăpânul totul,
Nimic n-a mai rămas acum.
„Vai mie! Singur eu sunt dat uitării!”
Căzu-n genunchi la tronul sfânt,
„Eu, dintre fiii tăi mai acătării,
Să nu am parte pe pământ?”.

„De rătăcești prin țările de vise,
Să nu mă cerți când umbli fără rost.
Pe unde-ai fost când totul se-mpărțise?”
Raspunse: „Lângă tine-am fost.
Priveam, pierdut, faptura ta divină,
Urechea-mi asculta un cânt ceresc.
Deci iartă că, vrăjit de-a ta lumină,
Pierdu-i din ochi ce-i pământesc.”.

„Ce facem?” zice Joe.”Lumea-i dată,
Cu târg și roade, cu vânat și vii.
De vrei să stai cu mine viața toată,
Deschis ți-e cerul, oricând vrei să vii.”