Iliada cantul 1 – Versuri.pro

Homer - Iliada Cântul I Partea I

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse;
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câni și la feluri de păsări
Și împlinită fu voia lui Zeus, de când Agamemnon,
Craiul născut din Atreu, și dumnezeiescul Ahile
S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntre dânșii iscată.
Care fu zeul ce-i puse pe ei să s-apuce de sfadă?
Fiul lui Zeus și-al Letei, Apolon. În ciuda-i pe craiul,
Molimă grea răspândise și oastea-i pornise să piară,
Pentru c-Atrid cutezase pe preotul Hrises să-nfrunte,
Când cuviosul veni la corăbii, în tabăr-ahee,
Ca să-și răscumpere fata cu-o mare mulțime de daruri.
Cârja de aur ținând cu podoabe de sfinte cordele,
Daru-nchinat lui Apolon, de-Ahei se ruga deopotrivă,
Dar mai cu seamă de-Atrizi, cele două mai mari căpetenii:
„Voi, căpetenii Atrizi și Ahei cu frumoase pulpare,
Fie ca zeii-ntronați în Olimp la război să v-ajute
Troia ușor să luați și cu bine s-ajungeți acasă!
Ci-napoiati-mi copila robită, primind aste daruri,
Dacă vă temeți de fiul lui Zeus, de-arcașul Apolon.”
Asta vorbi, și cu toții strigau, învoindu-se-Aheii
S-aibă rușine de preot, primindu-i mândrețea de daruri.
Nu i-a plăcut lui Atrid Agamemnon îndemnul acesta,
Și l-a respins fără milă pe preot cu aspră poruncă:
„Vezi, o moșnege, să nu te mai prind pe-aici la corăbii,
Ori între noi zăbovind ori încoace venindu-ne iară;
Mi-e că ți-or fi de prisos a ta cârjă și semnele sfinte.
Nu-și voi da fata-napoi, ba chiar cărunți-va-n robie
Tocmai în Argos acasă la mine, de țara-i departe,.
Pânză țesând la război și culcându-se-alături de mine.
Du-te dar, nu mă-ndârji, dacă teafăr dorești să poți merge.”
Astfel a zis, și bătrânul de teamă, auzindu-i porunca,
Merse tăcut pe la marginea mării bătută de valuri
Unde deoparte stătu și rugare rosti către zeul
Febos Apolon, născutul din Leto, pletoasa zeiță:
„Tu cel cu arcul de-argint, tu paznicul Hrisei, Sminteus,
Care vârtos ocrotești Tenedos și Chila prea sfântă,
Dacă ziditu-ți-am eu vreun mândru locaș de mărire,
Ori închinatu-ți-am grasele buturi de capre și tauri,
Glasul auzi-mi-l, Doamne, și-o singură vrere-mplinește-mi:
Stropii de plâns, cu săgețile tale plătească-mi Danaii!”
Astfel rugatu-s-a el. Auzi săgetatul Apolon
Și mânios de pe vârful Olimpului merse la vale
Arcul pe umăr având și tolba vârtos căpăcită.
Lung zuruiră săgețile-n tolba-i din spate, când zeul
Plin de mânie porni, nălucindu-se-asemenea nopții,
Stete deoparte de tabăr-apoi și da drumul săgeții.
Groaznic fu zăngănul arcului cel luminos ca argintul.
Zeul întâi nimerit-a în muli și-n ogarii cei sprinteni,
Dar mai ținti dup-aceea și-n oaste săgeți otrăvite,
Morții ardeau sumedenii pe ruguri. Și-n vreme de nouă
Zile, prin lagăr, zburară săgețile dumnezeirii.
Dar într-a zecea pofti Peleianul la sfat ostășimea,
Povățuit el fiind de zâna cu brațele albe,
Hera, ce fuse-ngrijată că pier de năpastă Danaii,
Când laolaltă se strânse și fu așezat-adunarea,
Iutele-Ahile, sculându-se, așa începu cuvântarea:
„Cred, o Atride, că noi o să fim nevoiți să ne-ntoarcem
Iar înapoi, rătăcind, dac-o fi să scăpăm de la moarte,
Căci deopotrivă ne seceră oastea războiul și ciuma.
Să întrebăm dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care-i de vise tâlmaci, că și visele vin de la Zeus,
Ca să ne spună de unde-i înverșunul zeului Febos?.
Ceartă-ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare și capre alese
El, dobândind, ar voi de la noi să-și abată urgia?”
Zise și-ndată șezu. Dar iată, se scoală-ntre dânșii
Fiul lui Testor, întâiul și fala prorocilor, Calhas,
Care știa câte-au fost mai demult, câte sunt, câte fi-vor,
Și cârmuise ale Aheilor vase pe mare spre Troia
Numai cu darul ghicirii, cu care-l cinstise Apolon.
Bine cu mintea-i chitind, luă Calhas cuvântul și zise:
„Scumpe lui Zeus Ahile, tu-mi ceri să vă spun tuturora
Care să fie necazul arcașului, Febos Apolon?
Eu bucuros o voi spune; ia seama tu însă și jură-mi
C-ai să fii gata să-mi dai ajutor cu vorba și fapta.
Mi-e să nu supăr cumva între Domnii Ahei pe acela,
Care-i mai tare ca toți și de care cu toții ascultă.
Biruie craiu-n mânie pe cel care-i stă sub poruncă;
Ciuda-i, măcar că pe o zi și-o ascunde și-o-nădușă-n sine,
Colcăie totuși în pieptu-i și cată prilej mai pe urmă
Ca s-o descarce. Deci juruie-mi tu, dacă vrei să mă aperi.”
„Numaidecât îi răspunse lui Calhas șoimanul Ahile:
Inimă prinde, destaină și spune ce cugetă zeii,
Iată, mă jur pe Apolon, iubitul fecior al lui Zeus,
Căruia, Calhas, rugându-te, Aheilor taine dezvălui:
Până ce eu mai viez și mai văd pe pământ, lângă-aceste
Vase adâncate, nici unul din toată aheimea de față
N-o să te-atingă cu procleta-i mână, nici chiar Agamemnon,
Care se laudă aci între Domni că e cel mai de frunte.”
„Negreșitorul proroc mai prinse curaj și răspunse:
Nu pentru jertfe, și nici juruite prinoase ne ceartă,
Ci-i supărat el de preot, că prea-l necinsti Agamemnon,
Nu dezrobi pe copilă, nici daruri primi de la dânsul.
De-asta țintașul atâtea necazuri ne-a dat și-o să deie.
Molima n-o să se-ndure s-abată din tabăr-ahee
Până ce tatălui pe sprâncenata copilă n-om da-o.
Fără de daruri și plată și nu-i vom aduce la Hrisa
Jertfa spășirii. Așa împăca-vom pe zeu îmblânzindu-l.”
Zise și-ndată șezu; dar iată se scoală-ntre dânșii
Plin de mâhnire și ciudă viteazul Atrid Agamemnon;
Mintea-i cu totului tot cuprinsă de negrele gânduri
Și de mânie aprinși ca focul îi scânteie ochii.
Cată hain mai întâi la Calhas și astfel îi zice:
„Calhas, tu cobe, în veci nu mi-ai spus o prielnică vorbă;
Răul plăcutu-ți-a pururi, și pururi menit-ai a rele.
Nici ai rostit oarecând și nici făptuit-ai vreun bine.
Chiar și acum prorocind, Danailor spui tuturora
Cum că de-aceea pedepse ne dete țintașul olimpic,
Numai că eu am respins bogatul răscumpăr al fetei,
Pentru c-aș vrea înadins ca ea să rămâie la mine.
Drept e că-mi place mai mult decât Clitemnestra, soția
Din tinerețele mele; doar nu-i mai prejos ca femeie
De pricepută, de harnică ce-i și de-naltă și mândră.
Totuși voi da-o-napoi la părinți, dacă așa e mai bine.
Nu voi să-mi piară oștirea, ci teafără toată să-mi fie.
Iute-mi alegegi o altă răsplată, ca nu cumva singur
Nedăruit să fiu eu între Ahei, că doar nu se cuvine.
Bine cu toții vedeți ce fel de răsplată voi pierde.”
Dar îl întâmpin-Ahile șoimanul zicându-i: „Atride,
Cel mai slăvit între oameni și mai ahtiat după avere,
Cum și de unde să-ți deie bărbații Ahei o răsplată?
Bunuri prea multe de-a obștii noi nu știm păstrate nicunde;
Câte-am prădat în orașe la Troia, împărțitu-le-am toate;
Nu se mai cade oștirea pe-aceste-napoi să le ceară.
Dă pe Hriseis acuma și-mpacă pe zeu, iar Aheii
Te-or dărui întreit și-mpătrit, dacă bun va fi Zeus
Să pustiim a lui Priam cetate temeinică-n ziduri.”
Zise din nou ridicându-se craiul Atrid Agamemnon:
„Nu-mi fi așa de viclean pe cât ești de voinic, o, Ahile,
Cel arătos ca un zeu, căci n-o să mă birui cu vorba,.
Nici vei putea să mă-nșeli. Ori vrei s-ai răsplată tu singur
Și despoiat să fiu eu, de mai stărui să dau pe femeie?
Doar dacă mărinimoșii Ahei îmi vor face pe voie
Și mi-or alege pe alta, totuna la preț cu aceea.
Nu mi-o vor da-o, eu însumi atunci voi lua de la tine
Darul cu sila. De nu, de la Aias ori chiar și din corturi,
De la Ulise, și las’ să se-nfurie apoi orișicine,
Dar despre asta putem să vorbim între noi și pe urmă;
Hai să împingem pe valuri acum o corabie neagră,
Punem într-însa vâslașii mai repede și hecatomba
Și să pornim în corabie pe-mbujorata Hriseis.
Unul să fie mai-marele și purtătorul de grijă,
Aias ori Idomeneu ori dumnezeiescul Ulise;
Ba chiar tu însuți, Ahile, tu cel mai cumplit între oameni,
Jertfe s-aduci și să-mbuni pe izbăvitorul Apolon.”
Crunt pe sub gene privind, răspunse șoimanul Ahile:
„Vai, ferecatule-n sfrunt și veșnic pornit pe câștiguri,
Cum să se-nduplece Aheii, plecați la poruncile tale,
Drumuri să bată sau tari să tot stea la război cu dușmanii?
Nu de necaz pe Troieni, am venit eu cu armia-ncoace,
Spre a mă bate pe-aici, doar nu mi-s Troienii de vină;
Nu mi-au răpit ei cirezi, nici stave cumva de-ale mele,
Nu mi-au stricat ei nici roadele-n țara bărbaților Ftia
Cea cu pământ roditor, că la mijloc sunt stavile multe,
Munții cu umbre pe văi și marea cu clocot de valuri;
Ci ne-am luat după tine, sfruntate, ca tu să te bucuri,
Că răzbunăm de Troieni, noi, pe fratele tău și pe tine
Cel fără-obraz! Ci de asta nu-ți pasă și n-ai nici o grijă,
Ba chiar mă și ameninți că iei de la mine răsplata,
Rodul atâtor sudori și darul de cinste al oștirii.
Eu niciodată totuna cu tine n-am parte de daruri,
Când cucerim și prădăm vr’o cetate bogată din Troia.
Ba dimpotrivă, în viforul luptei tot greul îl duce
Brațu-mi cu arma; când vine-mpărțirea pe urmă, tu capeți.
Partea mai mare din daruri, iar eu, mulțumit cu puținul,
Iar la corăbii mă-ntorc istovit de războinică trudă.
Plec dar în Ftia, căci mai de folos îmi e-ntorsul acasă
Pe legănate corăbii. Nu cred că, lovindu-mă-n cinste,
Lesne tu singur aci grămădi-vei câștiguri și-avere.”
Dar se răsti la Ahile, grăindu-i, Atrid Agamemnon:
„Du-te dar, dacă ți-i voia să pleci. Eu nicicând cu rugare
Nu-ți voi cădea să rămâi; cu mine mai sunt doar și alții
Care cinsti-mă-vor, Zeus mai mult ca oricine-nțeleptul.
Cel mai hulit îmi ești tu între Domnii purceșii din Zeus.
Numai de harțe, de sfezi și bătăi îndrăgit ești de-a pururi
Iar dacă ești un viteaz, vreun zeu vitejia ți-a dat-o.
Ia-ți pe ai tăi și-ale tale corăbii și-ntoarnă-te acasă
Și Mirmidonilor tăi poruncește. Nu-mi pasă de tine
Și de-a ta furie oarbă. Dar eu te-ameninț și zic astfel:
Pentru că Febos Apolon îmi ia pe copila lui Hrises,
Am s-o trimit însoțită de-ai mei, pe un vas de-ale mele;
Singur apoi mă voi duce la tine, din cort să-ți iau darul,
Pe-mbujorata Briseis, să știi tu cât eu sunt mai tare
Față de tine ca Domn și să tremure cel ce cu mine
Una s-ar crede și ar vrea deopotrivă-nainte să-mi steie!”
Asta i-a zis, iar Ahile simți negrăită durere,
Inima-n pieptu-i păros îi stătu îndoită pe gânduri:
Sau de la coapsă, din teacă să-și smulgă el spada tăioasă
Și să înlăture-ndată mulțimea, să-njunghie pe-Atride,
Ori supărarea să-și curme și capăt să puie pornirii.
Până ce el șovăind pregetă socotindu-se-n sine,
Până ce sabia-și scoase din teacă, deodată și vine
Palas Atena din cer; o trimise zeița brațalbă
Hera, căci ea purta grijă și dragoste amândurora.
Stându-i la spate, ea-l prinse de plete bălane pe-Ahile,
Lui vederându-se numai, fiind nevăzută de alții.
Cum se întoarce-napoi, el vede uimit pe zeița
Palas Atena; din ochi ea groaznic îi fulgeră-n față.
Și glăsuind, o întâmpină Ahile cu vorbe ce zboară:
„Ce-ai venit oare, o fiic-a lui Zeus de scut-purtătorul?
Poate venit-ai să vezi cum știe să-nfrunte Agamemnon?
Una ți-oi spune, și cred că așa cum îți spun o să fie:
El în curând va plăti-o cu viața-i această trufie!”
Dar lui Ahile-i răspunse zeița-nstelată-n privire:
„Eu am solie din cer, am venit să-ți alin supărarea,
Dacă m-asculți; mă trimise la tine zeița brațalbă
Hera, căci ea are grijă și ține la voi deopotrivă.
Hai contenește cu cearta și sabia lasă-ți-o-n teacă,
Numai cu vorbele mustră-l pe el așa cum îți vine,
Iată cuvântul îmi dau și el împlinit o să fie:
Daruri frumoase primi-vei o dată, de trei ori pe-atâta,
Pentru ocara de azi, deci rabdă și-ascultă-ne sfatul.”
„Zise zeiței atunci Ahile cel iute ca șoimul:
Cade-se seamă să fiu de al vostru demând, o zeiță,
Cât mi-ar fi ciuda de mare, căci asta mai bine-i din parte-mi,
Zeii ascultă mai mult pe acela ce lor se supune.”
„Zise. Mânerul de argint cu mâna vârtos apăsându-l,
Sabia lungă și-o-mpinse în teacă și dete ascultare
Vorbei zeiței; iar ea se întoarse-napoi între zeii
Cei din Olimp, la palatele împăvezatului Zeus.
Dar Peleianul din nou începu să-l înfrunte din gură
Pe Agamemnon Atrid și nu-și potolea încă focul:
„Tu bețivan, tu obraz de dulău, sperios ca și cerbul!
Nici cu oștirea te bizui vr’odată să ieși la bătaie,
Nici să te-ații pânditor de dușmani cu vitejii de frunte
Dintre Ahei, că te temi să nu dai de primejdia morții.
Doar ți-e mai bine să huzuri în tabăra noastrã cea largă
Și să despoi de-a lui daruri pe cine-ți grăiește-mpotrivă.
Crai care storci pe supuși, fiindcă domnești pe netrebnici;
Altfel, Atride, păcatul de-acum ți-ar fi fost cel din urmă.
Una ți-oi spune pe față și jur cu sfințenie mare,
Jur pe toiagul acesta ce nu mai dă frunze și ramuri,.
Nici înverzi-va, odată ce trunchiu-i rămase pe munte
Și o secure-l ciopli, netezindu-l de foi și de coajă;
Care toiag la județ e purtat de fruntași în Ahaia
Spre apărarea dreptății și a legilor date de Zeus,
Și jurământul amar o să-ți fie: veni-va o vreme
Când dup-Ahile la luptă cu toții ofta-vor Aheii;
Dar o să fie târziu, căci tu chiar, cu toată obida,
Nu vei putea să le-ajuți, când droaie cădea-vor sub arma
Cruntului Hector, și-adânc te va roade necazul că astăzi
Nesocotit-ai pe cel mai de frunte viteaz din Ahaia.”
Astfel răstindu-se Ahile trânti la pământ cu mânie
Sceptrul în aur țintat și îndată se puse pe scaun.
Sta mânios și-Agamemnon în față-i. Atunci se ridică
Meșterul cuvântător și craiul Pilenilor, Nestor,
Căruia graiul din gură mai dulce-i cura decât mierea.
El pânã-n vremea de-atunci văzuse trecându-se două
Neamuri de oameni născute, crescute-n cetatea cea sfântă
Pilos, și acuma domnea peste vârsta de-a treia.
Nestor, cuminte gândind, așa începu cuvântarea:
„Doamne, ce jale cumplită l-ajunse pământul ahaic!
Cum bucura-se-va Priam acum și feciorii lui Priam
Și-o să tresalte Troienii, căci mare le-ar fi bucuria,
Când o să afle că voi începurăți asemenea sfadă,
Voi care-ntreceți pe Ahei, când e vorba de sfat și de arme.
Ci ascultați, că mai tineri sunteți amândoi decât mine:
Eu am mai fost ca tovarăș cu oameni viteji mai de frunte,
Chiar decât voi, și niciunul n-a fost cu dispreț către mine.
N-am pomenit în viață bărbați deopotrivă cu dânșii,
Cu Piritou bunăoară, cu Drias, păstor de noroade,
Ori cu Cheneu, cu Exadiu și cu Polifem uriașul,
Ori cu Egide Teseu, arătos ca un zeu în făptură
N-au mai fost alții pe lume mai tari de vârtute ca dânșii,
Foarte puternici în arme au fost și cu cei mai puternici,
Chiar cu Centauri din munți, pe care-i stârpeau fără milă.

Homer - Iliada Cântul I Partea a II-a

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu ca tovarăș al lor mă dusesem din Pilos, din țara-mi
Cea de departe de tot; mă poftiseră ei de la sine.
După putere luptam singuratic și eu, dar cu dânșii
Nimeni n-ar fi îndrăznit să se măsure-n ziua de astăzi.
Totuși de mine-ascultau, ținând seamă de spusele mele.
Hai dar și voi ascultați: e mai bine s-asculți și de altul.
Tu, Agamemnon, deși ești puternic, să nu-i iei femeia.
Lasă-i-o; de la început cu ea-l dăruiră Danaaii.
Nu te purta, o Ahile, și tu, dușmănește, cu craiul;
N-a fost vreodată de-asemenea cinste părtaș un al doilea
Domn de toiag purtător, dăruit cu mărire de Zeus.
Dacă tu ești un viteaz și ai pe-o zeiță de mamă,
El e mai mare, fiindcă-i stăpân pe mai multă oștire.
Hai potolește-te, Atride, și tu; eu te rog cu-nadinsul,
Lasă mânia și cruță pe-Ahile, că el este scutul
Nerăzbătut al Aheilor, când se pornește războiul.
”Zise lui Nestor atunci mai-marele-Atrid Agamemnon:
„Vorbele-ți toate sunt bune și drepte, cinstite bătrâne,
Dar mai presus de noi toți vrea dânsul aicea să fie,
Să-i înfrâneze pe toți și la toți să-și întindă domnia
Dând tuturora porunci, dar n-o să-l asculte nici unul.
Dacă voinic și războinic făcutu-l-au nemuritorii,
Datu-i-au oare și voia pe alții să-i facă de ocară? ”
Sare la rându-i Ahile și astfel îi curmă cuvântul:
„S-ar cuveni negreșit să-mi zică mișel și netrebnic,
Dacă pleca-m-aș smerit și orbește la tot ce mi-ai spune.
Altora tu rânduiește, dar mie să nu-mi dai poruncă.
Nici mai îmi trece prin minte s-ascult de poruncile tale.
Însă eu una ți-oi spune și bine înseamnă-ți-o-n minte:
Brațele nu mai ridic să mă-ncaier cu tine sau altul
Pentru femeie, că dată-i de voi și de voi mi-e răpită;
Însă din tot ce mai am la corabie-n corturi la mine
Nu vei putea tu nimica să-mi iei cu puterea și sila.
Haide, poftește și-ncearcă, de vrei ca să vadă cu toții.
Cum șuru-va pe loc sub lancea mea sângele-ți negru! ”
Astfel cu grele cuvinte amândoi între ei se sfădiră,
Și ridicându-se sparseră sfatul de lângă corăbii.
Merse Ahile spre corturi, la vase totuna de-nalte,
Oastea-i cu sine luând și pe Menețianul Patroclu.
Iar Agamemnon atunci spre mare o corabie-mpinse,
Puse vâslași douăzeci înăuntru și jertfa spășirii
Pentru Apolon, și-aduse pe fata chipoasă a lui Hrises,
Iar căpitan de corabie a fost iscusitul Ulise.
După ce ei se suiră, plecară pe cale de ape.
Iar Agamemnon da zor să se curețe oștile-n scaldă.
Toți se spălau și aruncau lăutorile, zoile-n mare
Și lui Apolon dau jertfe, ardeau hecatombe depline,
Capre și tauri pe marginea mării cea neroditoare,
Fumul de arsură a fripturii la cer se suia-n rotocoale.
Asta făcură prin tabără ei. – Iar Atrid Agamemnon
Nu da uitării ce-n sfadă-l făcu s-amenințe pe-Ahile,
Și s-a întors poruncind lui Taltibiu și lui Evribate,
Crainicii lui, amândoi slujitori deopotrivă de harnici:
„Mergeți acuma la cortul pe unde-i Ahil Peleianul,
Pe-mbujorata Briseis de mână luați și-mi aduceți.
Dacă el nu vrea s-o deie, -nsoțit de mai mulți mă voi duce
Eu s-o ridic de la el, și atunci mai amar o să-i fie. ”
Astfel le zise, pornindu-i cu cea mai grozavă poruncă.
Ei peste voie pășind pe aproape de marea pustie,
Merseră la Mirmidoni, nu departe de năvi și de corturi,
Unde-l aflară la cort pe lângă-a lui navă smolită.
Cum îi văzu pe-amândoi, el n-avu deloc bucurie.
Crainicii steteră-n față-i, cuprinși de rușine și teamă;
Nu cutezară măcar binețe să-i dea, să-l întrebe,
Dar dumerindu-se, așa-i agrăi ca prieten Ahile:
„Crainici, noroc vouă, soli trimiși de bărbați și de Zeus!
Haideți încoace. Nu voi, Agamemnon e numai de vină;
El doar pe voi v-a trimise pe-aici după fata lui Brises.
Du-te și scoate-o din cort, mărite Patrocle, și dă-o
Celor doi crainici s-o ducă. Dar martori să fie naintea
Preafericiților zei, tuturor muritorilor oameni
Și a tiranului crai, dac-o fi oarecând să mai fie
Iarăși nevoie de mine să apăr de cruntă pieire
Oștile lui. Dar el turbă și-i orb de cumplită mânie,
Nu-și mai dă seamă, nici cată-napoi și-nainte să vază
Cum la corăbii se pot război fără pierdere-Aheii. ”
Astfel a zis, și Patroclu fârtatului său se supuse;
Scoase pe dalba Briseis din cort și o dete s-o ducă
Crainicii. Dânșii luând-o porniră-napoi spre corăbii;
Silnic femeia pășea împreună cu ei. Iar Ahile
Merse și stete plângând pe marginea mării albastre,
Singur, departe de-ai săi, privind spre noianul de ape,
Brațele-ntinse și rugă fierbinte rosti către Tetis:
„Mamă, de vreme ce-mi deteți din naștere zile puține,
Cinste măcar trebuia să-mi dea mie-mpăratul olimpic,
Cel care tună-n văzduh. Dar nu mă cinsti el acuma
Cât de puțin, căci marele Domn Agamemnon Atride
M-a înjosit, că luatu-mi-a darul și-l are la dânsul. ”
Astfel a zis lăcrimând; auzitu-l-a mamă-sa, Doamna,
Tocmai din mare, din fund, de pe lângă bătrânul ei tată.
Grabnică ea ca o ceață răsare din undele albe,
Vine și șade-naintea feciorului ei care plânge
Și-l netezește cu mâna și zice cu drag lui Ahile:
„Ce plângi tu, fătul meu scump? Ce jale te-ajunse pe tine?
Spune-mi tu mie și nu-mi tăinui, ca s-o știm împreună. ”
Zise din greu suspinând viteazul cel iute ca șoimul:
„Știi tu, și ce să-ți înșir câte toate știute de tine?
Fost-am la Teba, cetatea de piatră a-mpăratului Vultur,
Am pustiit-o și-adus-am în tabără prăzile toate;
Oameni și-avuturi Aheii cinstit împărțiră-ntre dânșii.
Pe-mbujorata Hriseis o deteră lui Agamemnon.
Tatăl ei, Hrises, ca preot slujind lui Apolon arcașul,.
Vine la vasele Aheilor cei ferecați în aramă,
Vrând să răscumpere fata-i cu o mare mulțime de daruri.
Preotu-n mână ținând pe o cârjă de aur cununa
Zeului Febos Apolon, de-Ahei se ruga deopotrivă,
Dar mai cu seamă de-Atrizi, cele două mai mari căpetenii.
Cum l-auziră, cu toții strigau, învoindu-se Aheii
S-aibă rușine de preot, primindu-i bogatele daruri.
N-a fost îndemnul acesta pe plac lui Atrid Agamemnon
Și fără milă respinse pe Hrises cu aspră poruncă.
Foarte-amărât se întoarse bătrânul și ruga-i rostită
Febos voios auzind, că mult mai ținea el la preot,
Vajnic începe să tragă-n Ahei, de picau din oștire
Morți cu duiumul și-n tabăra mare zburau ucigașe
De pretutindeni săgeți. Dar cum tâlcuitu-ne-a Calhas,
Ca un deplin știutor, ce cugetă arcașul olimpic,
Eu cel dintâi am dat sfatul pe zeu să-mpăcăm.
Dar de astaSe-nfurie Atrid și, sculându-se-ndată-n picioare,
M-amenință cu o vorbă ce-acuma o vezi împlinită.
Iată că puser-Aheii pe fată-n corabia neagră
Și-o petrecură la Hrisa cu jertfe de dat lui Apolon,
Iar pe copila lui Brises, răsplata ce-mi deteră Aheii,
Crainici trimiși de Atrid adineauri din cort mi-o luară.
Însă, tu mamă, de poți, ocrotește și apără-ți fiul.
Repede du-te-n Olimp și acolo te roagă de Zeus,
Dacă vreodată făcutu-i-ai bine cu fapta ori graiul.
Te-am auzit doar acasă la tata eu însumi adese
Cum te mândreai povestind că pe Zeus cel negru de nouri
Singură tu între zei îl feriși de prăpăd și ocară,
Când s-apucaseră-n lanțuri odată să-l ferece zeii,
Hera, Poseidon și Palas Atena. Căci tu, o, zeiță,
Dusu-te-ai și-ai izbutit pe marele zeu să-l dezlănțui,
Iute chemând în Olimp pe cel cu o sută de brațe,
Căruia zeii îi zic Briareu, Egeon muritorii,
Un uriaș care-ntrece-n putere pe tată-său Cerul.
Dânsul alături de Zeus se puse, fălos de mărire;
Zeii, de el îngrozindu-se, nu-l mai legară pe Zeus.
Ast-amintește-i, în fața-i te-așterne și-apucă-i genunchii,
Roagă-l de vrea pe Troieni la arme cumva să-i ajute
Și cu înfrângeri pe-Ahei să-i împingă spre mal la corăbii,
Pentru ca astfel de craiul lor toți să se bucure-Aheii
Și ca să vadă ce orb a fost marele Domn Agamemnon,
Când a făcut de rușine pe cel mai viteaz din Ahaia. ”
Tetis, cu lacrimi în ochi, așa i-a răspuns lui Ahile:
„Vai, o copile, de ce te-am născut și crescut ca să suferi?
Bine ar fi fost să rămâi neatins și neplâns la corăbii,
Căci numărate sunt zilele tale și scurtă ți-i viața;
Scris e să mori în curând, și totuși nu-i altul ca tine
Nenorocit, în palat te-am născut să fii pradă răstriștii.
Eu mă voi duce-n Olimp, pe muntele-n veci troienitul,
Și-astea le-oi spune lui Zeus străfulgerătorul, și poate
El să m-asculte. Tu stai până-atuncea la repezi corăbii,
Ține mânia pe-Ahei și lupta-ncetează cu totul.
Zeus de ieri a purces și s-a dus la ospețe cu zeii
Spre Okeanos departe la bunul norod etiopian
Și-are să vie-n Olimp în ziua de-a douăsprezecea.
Eu mâneca-voi atunci spre casa de-aramă a lui Zeus
Și-l voi ruga în genunchi și poate pe el să-l înduplec. ”
Asta zeița grăind, s-a dus părăsind pe Ahile
Mult supărat de Briseis cea bine la mijloc încinsă,
Care cu sila luată i-a fost. – Ulise-ntr-aceea,
Sfintele jertfe ducând, cu vasul ajunse la Hrisa.
Cum au intrat în limanul adânc înaintea cetății,
Pânzele strânseră, le-adăpostiră-n corabia neagră
Și răzimară catargul de furcă dând drumul la funii
Și-naintarã vâslind către mal la popas de corăbii,
Cangea lăsară-n afund și legară frânghii de pripoane.
S-au pogorât după asta cu toții pe marginea mării
Și au cărat hecatomba menită lui Febos Apolon.
Și pe Hriseis au luat-o din vasul pe mări plutitorul.
Iar chibzuitul Ulise, ducând spre altar pe copilă,
Tatălui ei cel iubit o încrede și astfel îi zice:
„Hrises, aici mă trimise mai-marele Domn Agamemnon
Fiica-ți iubită s-aduc și să-nchin spășitoare jertfire
Pentru Danai, îmblânzind pe Domnul de sus, pe Apolon,
Care ne-aduse prin tabără-amaruri și vaiete multe. ”
Asta rostindu-i Ulise i-o dete, și vesel bătrânul
Fata-și primi. Iar oștenii degrabă pe rând așezară,
Lângă altarul cel bine clădit, ale zeului jertfe
Și se spălară pe mâini și orzul sfințit ridicară.
Preotul brațele-ntinse și tare-ncepu să se roage:
„Tu cel cu arcul de-argint, m-ascultă, tu paznicul Hrisei,
Care vârtos ocrotești Tenedos și Chila prea sfântă,
Cum înainte mi-ai dat ascultare la ruga rostită
Aspru pe-Ahei pedepsind și cinstindu-mă astfel pe mine,
Iată și-acuma fierbinte te rog, împlinește-mi dorința:
Mântuie-ndată pe-Ahei și înlătură neagra urgie. ”
Astfel rugându-se zise, și Apolon i-ascultă rugarea.
După ce dânșii se roagă și orzul presară-ntre coarne,
Vitele-njunghie, grumazul sucindu-le, și le jupoaie;
Coapsele taie din trup, le înfășurã apoi în grăsime,
Împăturindu-le-n două, deasupra pun crudele cărnuri.
Despicături cuviosul aprinde și toarnă vin negru;
Stau împrejuru-i feciori și-l ajută cu țepele-n mână.
După ce arseră buturi și din măruntaie mâncară,
Carnea rămasă, tăind-o-n felii, în frigări o trecură,
O rumeniră frumos și o traseră de pe jeratic.
Când isprăviră cu totului tot și ospățul fu gata,
Benchetuiau; avea parte la fel fiecare-ntre dânșii.
Când după asta ei toți potoliseră setea și foamea,
Cănile ochi le umplură cu vin și cu apă feciorii,
Și tuturor în pocale turnau ca să-nceapă-nchinarea.