Ancelin Roseti - Ieremiada

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Motto: Mulți au pornit în largul lor
și nu s-au mai întors
Vin să mă viziteze.
Îi aștept.
Așa mi-au promis.
Ce mai!, iau totul de la capăt.
Muşc din măr și simt gust de rai
și foșnet de Evă prin așternuturile lumii.
Femeile acestor locuri recită versurile poeților nebuni și-apoi plâng.
Femeile acestor locuri m-au găsit fără vină
și-au adâncit în coasta mea o Evă ce nu-și găsește astâmpăr.
Alerg pe străzi ―
străzile-s străine, eu la fel de străin ―,
printre oameni grăbiți și manechini ghemuiți în vorbe ascunse.
E totul schimbat, nimic nu mai arată trecutul…
Dinastii de poeți, asemenea unor vânzători de mărunțișuri, cocoțați pe umerii lați ai orașului, mă ispitesc și mă strigă pe nume ― mă bănuiesc de distanțe și timpi…
Respir,
iau totul de la capăt și-aud mulțimea vociferând:
„Pe-acel întors cu laude din drum iată-l, acum, în culmea nopților albe, deschizând cu baioneta cărțile de rugăciune și încondeind prudent memoriile aduse la mal de-o palidă arcuire a harului!”.
Cotrobăi prin întâmplări și teme,
prin regulamente și memorii dumnezeiești,
iau totul de la capăt,
ca și cum aș aduce mărturii de la capătul lumii,
din locul în care presupunerile au dispărut.
Vorbesc despre bine și rău
ca și cum m-aș arunca în gol
de pe cea mai înaltă clădire proptită în inima lumii ―
doi poli ca două monede false.
Nimeni nu-și întoarce capul ― cu carnea umflată de dogmă și viciu, toți își continuă drumul: speră, zădărnicesc, se bălăcesc în apele sfinte, slăvesc una și alta, iar apoi, în clipele de răgaz, ciupesc de fund istoria, în chiar jumătatea ideilor novatoare.
”Întoarce-te și cântă! Schimbăm lira!”.
Femeile acestor locuri țes pânze de păianjen,
râzând orașului ce-și ține strâns în labe prada de peste zi,
până când ziua iese din jgheaburile ei,
până când străzile mi se fac mai străine,
până când fiecărui ecou i se găsește un cusur,
până când din coasta mea va răsări o altfel de Evă.
Ceva se repetă.
O muzică insolită își întinde umbra pe străzi,
un fluviu îmi traverseze retina și albul ochiului.
Nimic nu mă laudă,
nimic nu mă acuză,
port propria slavă
pe proprii mei umeri.
”diezi, bemoli, becari
și voi, apucături narative,
trageți numaidecât din lumile mele lăuntrice măduva unui cântec de leagăn!”.
Și-acum lăsați-mă singur! Am și uitat cât de târziu e în lume.
O portavoce postmodernistă anunță sosirea circului:
„Lume, lume…!, nimic nu mai poate fi văzut cu ochiul liber, de-acum totul, dar absolut totul, e de visat. Retușați-vă, în palmă, atent linia vieții, a destinului, a norocului…!
Deschideți toate ferestrele, toate ușile…! recurgeți, în cele din urmă, la un câtuși de puțin simț poetic!”.
Capetele de la fereastră râd, plâng, ovaționează,
numesc, în cor, universul ”tot acest calabalâc”.
Aș spune da…, aș spune nu….
Dar porțile orașului se înmulțesc
(s-au înmulțit și acei care visează în mine),
s-au desfrânat luminile rampei,
se născocesc traiectorii, destine, subtilități…
Un matematician credul a căzut victimă cifrelor sale,
o bătrână recita Howl și-a murit, privindu-mă mirată,
un nebun ținea în lesă zodiile,
era să mor eu…
Nopțile nu mai au miez ― se trag prin sosuri epice închipuirea și moartea.
A, să nu uit!
Astăzi e zi de repetiție.
Agenții lirici mi-au adus ambre și reversul medaliei.
Despre ce va fi vorba, despre ce nu va fi…!.
”Întoarce-te și cântă! Schimbăm lira!”.
Femeile acestor locuri bârfesc despre tragicii greci cu trecătorii astenici de-afară, cu acei care-și tot amână de la o zi la alta clipa triumfală a morții, împușcând fantasmele căzute în melancolie.
Vezi? cobor adânc în cerul cotidian ― privește lumea aceasta grăbită! ― lunec de-a lungul orașului, și aud glasurile distinselor doamne, bârfind și drămuind destinele celor singuri.
Fluid estival….
Și-mi vine în minte pasul omului desăvârșit, care tot în singurătate a ordonat firul ascuns al lucrurilor și visul răstignit în cerul gurii.
Scriu postulate de bună credință,
pentru o mai trainică înțelegere a celor ascunse,
pentru o mai nobilă cuprindere a celor de necuprins.
Las cheia întotdeauna la orizont.
Zgârii cu unghiile scoarța raiului,
îmi strig în beznă numele,
permanenței îi sucesc gâtul,
și-apoi o redefinesc din punctul meu de vedere.
Între podea și tavan e întregul meu univers.
Procesiuni de duhuri sterpe și lilieci roiesc
deasupra gropii pe care o port în mine ― săpată adânc.
Îmbrac orașul în găteală de mort,
apoi mă număr pe degete și-mi trec prin alambicuri disperarea.
Fac repetiții pentru sinucidere ―
exersez mersul pe sârmă de la mine la mine însumi ―,
și, din când în când, îmi zâmbesc într-un ciob de oglindă.
”Întoarce-te și cântă! Schimbăm lira!”.
Femeile acestor locuri au adus croitorese de lux pentru a cârpi istoria și a-i ține isonul ― ignorând durerile facerii, eroii și conversațiile cu final fericit.
Ce izbitor se aseamănă totul cu tresărirea iepelor în somn!.
Aici e totul pierdut, zidurile cresc în neștire,
răspunsurile se vor zaharisi sub geruri,
ceasurile vor căpia de la un secol la altul,
fluviile vor curge disprețuitoare invers.
Gustul de măr a prins iz neclintit de poveste-ncâlcită, nu vezi?.
Evă, ce flaut înalță statornic un șarpe ce încă te mai poate ispiti?
Mâine o vom lua de la capăt, trecând totul prin secretariatele îndoielii.
Vom reînvia din tristele noastre cuvinte,
în dosul altor destine,
în dosul noilor Cine de Taină ―
continuând să plângem, să visăm, să murim….
(Cer postumității să execute cu doar un semiton mai jos acest bocet algathonic!)

Ieremiada – Versuri.pro

Ancelin Roseti - Ieremiada