Dreptatea Leului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Leul, de multă vreme, ridicase oștire,
Să se bată cu riga ce se numea Pardos;
Căci era între dânșii o veche prigonire,
Și gâlceavă mare, pentru un mic folos.
Vrea, adică, să știe
Cui mai mult se cuvine
Să ție pentru sine
Un petec de câmpie
Și un colț de pădure, de tot neînsemnător,
Ce despărțea ținutul și staturile lor.
Acum sânge mult curse și multe luni trecură,
Far-a putea ști o
Cine va birui.
Elefantul năsos
Și bivolul pieptos,
Cu lupul coada-lungă
Multe izbânzi făcură.
Fieșcare tulpină era plină de sânge.
Ici se vedea un taur jumătate mâncat;
Lângă el un tovarăș ce zbiară și îl plânge;
Colo, un porc sălbatic fără două picioare;
Și mai la vale, vulpea se tăvălește, moare,
Oftând după curcanii ce încă i-au scăpat!
Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,
De două coarne groase în inimă pătruns.
Leul, văzând că lupta nu se mai isprăvește,
Trimise la maimuța, vestită vrăjitoare,
Ce spun că știa multe, și că proorocea
Întâmplările toate, după ce se trecea;
Trimise, zic, la dânsa să-i facă întrebare
Cum poate să ajungă sfârșitul ce dorește.
l2 Grigore Alexandrescu
Ea se puse pe gânduri, tuși, apoi răspunse,
Rozând cu mulțumire darurile aduse:
Ca să poată-mpăratul lesne să biruiască,
Trebuie să jertfească
Pe acel ce în oaste e decât toți mai tare,
Mai vestit în războaie, mai vrednic și mai mare.”
Auzind astea, leul strânse a sa oștire:
Lighioanelor! – zise, viu să vă dau de știre
Că astăzi din noi unul trebuie să murim:
Așa vă proorocul. Rămâne-acum să știm
Cine este mai tare.
Cât pentru mine unul, cum vreți.. dar mi se pare
Că nu sunt prea puternic, căci pătimesc cu tuse.”
Vulpea era aproape: „Ce are a face! răspunse,
Înălțimea-ta ești
Oricât de slab poftești.”
Dar și puterea noastră
E-ndestul de proastă”,
Strigară tigrii, urșii, și cu un cuvânt toate
Lighioanele-acelea ce erau mai colțate.
„Nu rămâne-ndoială”, le răspunse-mpăratul.
Iepurele, sărmanul – crez că-l trăgea păcatul,
Sau păcate mai multe,
De moșii lui făcute -,
Veni să-și dea părerea. Dar toți cât îl zăriră,
Asupra-i năvăliră.
„Ia vedeți-l! strigară. Cu bună-ncredințare,
El este cel mai tare!
S-ascundea urecheatul, și nu-i plăcea să moară,
Ca să ne facă nouă biruința ușoară.
Pe el, copoi! Luați-l: el are să-mplinească
Ce ne-a zis proorocul din porunca cerească! „
Câinii atunci săriră
Și-n grab’ ti-l jupuira.
Se află vreo țară, unde l-asa-ntâmplare
Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare.
Nu știu cum se urmează, nu pricep cum se poate,
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.

O Impresie (Dedicată Oştirii Române)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O IMPRESIE
Puțini erau la număr ostașii României,
Dar când ale lor cete pe luciul câmpiei
Semeț înaintară cu pas răsunător,
Din sulițe, din coifuri, din armele albite,
Când soarele în unde, în raze aurite,
Lumina își răsfrânge pe steagul tricolor,
Când caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate,
Cu nările aprinse, cu gurile spumate,
Mușcând de neastâmpăr zabala ce-i ținea,
Izbind sub ei pământul și răsuflând omorul,
La sunete de luptă pe câmp își luau zborul,
Ca vulturi ce-n aer o pradă ar vedea,
Și când auzii glasul armatei tunătoare,
Și când văzui silitra de fulger purtătoare
Câmpia, atmosfera de fum întunecând,
Iar printre fum, prin ceață, egretele-albicioase
Mișcându-se departe, ca umbre fioroase
Ce ies din întuneric o crimă-amenințând,
Electrică scânteie simții… și bucuria,
Din inimă pe chipu-mi suita ca mânia,
Pe fruntea-mi se aprinse, în ochi-mi străluci;
Sub pașurile mele simții arzând pământul,
Și vechea strălucire, cu zgomotul, cu vântul,
Iluziei-mi bogate cu fală se ivi.
A! unde e acuma puternica mărire
Din vremea când a țării eroică oștire
În lupte uriașe Buzeștii comanda,
Când vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată,
Și duhul răzbunării cu manta-i sângerată
Da semnul biruinței și calea ne-arată?
Călugărenii încă păstrează pomenirea
Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea,
Al faptelor de cinste preț veșnic meritat;
Iar praful ce acolo de vânturi viscoloase
În aer se ridica e pulbere și oase,
Ce tabere dușmane în treacăt au lăsat.
…………
…………
Spun că în urma luptei, în Asia bogată,
Dacă mahomedanii vedeau câteodată
Un armăsar ce-n preajma-i căta el sforăind,
Cuprinși de-adâncă spaimă ziceau cu-nfiorare,
Că el a văzut umbra acea îngrozitoare
A lui Mihai Viteazul asupra-le venind.
……….
……….
Așa erau odată românii, dar unirea
Ce le hrănea curajul, ce le-nsufla mărirea,
Cu vechea simplitate din inimi a lipsit.
A patriei iubire, obiect de ironie,
În veci este pe buza acelui care știe
Cu numele-i să tragă norodul amăgit.
Așa în proaste capiști care treceau de sfinte,
Al idolilor preot cu magice cuvinte
Mulțimii adunate oracole-mpărțea:
Oracole viclene de interes dictate,
De înțeles lipsite, de patimi explicate,
Și-n care neștiința neîncetat credea.
Dar tot se aflau încă virtuți, și viitorul
În ele se încrede, așteaptă ajutorul
Ce îl aduc la nații bărbați mântuitori:
Însuși domnul naturii zisese altădată
Că pentru-un drept el iartă Gomora vinovată:
Dreptatea și virtutea în ceruri sunt surori.
Iar voi, războinici tineri, drage batalioane,
Fiice ale acelor vestite legioane,
Care între noroade un nume ne-au lăsat,
Voi, căror acest nume e dat el în păstrare,
Cu cinste veți răspunde la patriei chemare,
Căci vechiul nostru sânge nu poate fi schimbat.

grigore alexandrescu – Versuri.pro

Dreptatea Leului

O Impresie (Dedicată Oştirii Române)