Ionel Zeană - Balada Haiducului din Codrii Babadagului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I
De la Dunăre și Mare,
Din Măcin la Babadag,
Trece ca o arătare,
Sânge-n flăcări, duh pribeag.
Ochii negri sub sprâncene,
De năpraznic armatol*,
Zării coapte dobrogene,
Ca doi șoimi îi dau ocol.
Vremea crâncenă și surdă
I-a sădit în piept imbold
Să-și ia-n brațu-i drept o durdă
Și grenade reci la șold.
A pornit să-și verse-n șanțuri
Caldul sânge răzvrătit,
Pentru bietu-i neam în lanțuri,
Pentru neamul său robit.
Vântul îi sărută fruntea
Aprigă de făclier;
Parcă trece greu pe puntea
Unui nou destin de fier.
Calcă-nfiorând văzduhul,
Volbură de verde cânt,
Și-și împărtășește duhul
Treaz cu tot trecutul sfânt.
Crește zdravăn cât un munte
Din adâncuri strămoșești
Și îi scapără sub frunte
Ochii ageri, vulturești.
Cremene din Pindul teafăr,
Așchie de fârșirot,
Arde-n zări ca un luceafăr
Și-n oțel turnat, e tot.
II
Șuieră cumplit prin țară
Crivățul din răsărit..
Gogu Puiu-i foc și pară
Și potop dezlănțuit.
Răscolește văi și sate,
Duh de luptă neînfânt.
Inima în piept îi bate
Ca un clopot greu și sfânt.
Peste jalea și durerea
Sugrumatului norod,
El vestește învierea
Grea de slavă și de rod.
Peste biciul și cuțitul
Zbirilor de politruci,
El vestește răsăritul
Neamului sfințit pe cruci.
Fiara roșie se-asmută,
Spumegă băgată-n draci,
Dar sub plumbii ce nu cruță,
Gheara-ngheață pe trăgaci.
Vino, poteră haină,
Vino, frunte de satrap,
Dacă vrei să-ți culc în tină
Steaua roșie din cap!.
Dinții și-i scrâșnesc de ciudă,
Haitele din loc în loc
Și aleargă și asudă
Fără preget și noroc.
Fierbe potera năucă,
Uite-l ici, uite-l colea..
Parcă-i fum, parcă-i nălucă..
Și se scurge vremea grea.
III
Frunză verde de pelin,
Frunzuliță de venin,
Azi în zori, la Cobadin
Ce besmetici politruci
Stau pitiți după uluci,
Sau înfipți pe la răscruci,
Cu ochiu aprig și isteț,
Să vâneze un mistreț,
Un mistreț de mare preț?.
Stau pe labe, în tăcere,
Crâncene mitraliere
Ce-au împresurat tot satul,
Să le pice-n guri vânatul.
Se desprind apoi gonaci,
Cu un deget pe trăgaci,
Lunecând cu pași de pluș,
Să stârnească din culcuș,
Din hățișurile sorții,
Aprigul mistreț al morții.
Șarpele trădării mușcă
Și mistrețul, prins ca-n cușcă,
Doarme-ntr-una și visează
Și doar luna-l priveghează,
Luna plină și rotundă,
Care scaldă și inundă
Sate albe și câmpie,
Într-o apă argintie.
Gogu Puiu doarme-n casă
Și visează o mireasă
Albă și nepământeană,
Cu jeratic sub sprânceană,
Care s-a desprins alene
Din zări coapte dobrogene.
Zâmbitoare și ușoară,
Alba, strania fecioară
Se apropie de el
Și-ntinzându-i un inel,
Lin în deget i-l petrece
Mâna-i de zăpadă rece.
Peste fruntea lui de ceară,
Buza-i vânătă, amară,
Pune-n urmă un sărut,
Ca un foșnet lung, pierdut,
Dar sărutul ei e rece
Și-un fior prin trup îi trece,
Care parcă îl îngheață,
Căci e rupt din altă viață.
Stele-ațipesc pe boltă..
Grațioasă, cu o voltă,
Tremură în geam o rază
Și fereastra luminează.
IV
Politrucii dau târcoale
Și se-apropie fricoși..
Doamne, -ndeamnă-l să se scoale,
Suflă-n ochii somnoroși!.
Că intrară în ogradă
Pașii umbrelor de fum
Și haiducul o să cadă
Viu în mâna lor acum!.
Voce seacă, îngâmfată,
Sparge-n țăndări somnul lui:
– Puiule, predă-te-ndată,
Căci nicio scăpare nu-i!.
Altă voce parcă rage:
– Dacă ții la viața ta,
Fii cuminte și nu trage,
Că-i zadarnic – nu mișca!.
Dar un trăznet, rupt din slavă,
Cade bubuind pe loc;
Raza palidă, firavă,
Moare într-un snop de foc..
Urlă durda haiducește,
Ca la nuntă, ca la hram..
Vocea seacă amuțește
Spartă-n cioburi ca un geam.
Și se-ncinge hora morții..
Curajoșii politruci
Trec în goană pragul porții
Și se-ascund după uluci.
Clănțăne mitraliera
Cu lătratu-i de cățea,
Bate vâna și artera
Cu ciocane-n tâmpla grea.
Grindină de gloanțe cade
Pe pereții albi de var,
Mușcă schije de grenade,
Însă totul e-n zadar.
Din bârlogul lui, mistrețul
Iese-n curte-n val-vârtej.
Politrucii simt înghețul
Coasei lucii în gâtlej.
Își croiește drum și saltă
Peste garduri și grădini;
Fruntea-i viforâtă-naltă,
Arde-n flăcări și-n lumini.
Și în iureșul pârdalnic
Prins de ochiul lor năuc,
Pare când mistreț năvalnic,
Când mândrețe de haiduc.
Niciun glonte nu-l atinge,
Tras de mână de păgân;
Țeava scuipă foc, dar linge
Mersu-i teafăr și stăpân.
Jerbe mari de flăcări roșii
Din grenade răbufnesc;
Gem tâlharii, ticăloșii,
Haitele schelălăiesc.
Ah, de-ar sparge ca securea
Cercul focului rotund,
Să se piardă în pădurea
Cu hățișuri fără fund!.
Însă noi și noi iscoade
Cresc în față-i ca un zid.
– Ia predă-te, mă neroade,
Nu porni ca un bolid!.
Nu vezi că ești în capcană
Și ieșire n-ai deloc?
Cezi că poți scăpa prin goană
De cumplitul nostru foc?.
Dar haiducul, tot răsunet,
Duh cu rădăcini străvechi,
Sparge-ndată ca un tunet
Zgârciul blegilor urechi:.
– Pentru ce atâta larmă,
Câinilor, de-ar fi stau?
Cât mai am în mâini o armă,
Eu nu știu să mă predau!.
Niciodată, niciodată,
Viu în mâini nu voi cădea,
Fiară roșie spurcată,
Fiară crudă și mișea!.
Însă durda-i moartă-n mână,
Fierul fumegă-nroșit.
Vocea-i suspinând, îngână:
– Durdă, tu m-ai părăsit!.
Mâna-i pipăie în pripă
Șoimul șoldului viteaz,
Luminându-se-ntr-o clipă
Ochi și frunte și obraz.
Zvârle ultima grenadă
Și se-aruncă asupra ei.
Dacă trebuie să cadă,
Barem, facă-se scântei!.
Murmurând spre cer o rugă,
Cade c-o spărtură-n piept.
Politrucii vin în fugă,
Vin de-acum cu mersul drept.
Rană roșie, adâncă,
Sângeră în pieptul gol..
A fost cremene și stâncă
Și-a fost iureș de-armatol.
Inima-i de foc, armâna,
Ca un clopot greu și sfânt,
Azi sărută lung țărâna
Dobrogeanului pământ.
Plânge mierla, plânge cucul
Și se tânguie sub cer.
Nu mai crește-n zări haiducul
Dârz, de flacără și fier.
Duhul lui acum plutește
Pe-albe căi de veșnicii
Și din jertfa lui va crește
Duhul altei Românii!

gogu puiu – Versuri.pro

Ionel Zeană - Balada Haiducului din Codrii Babadagului